În 1965 după decesul lui Gheorghiu Dej, Ceaușescu este ales prim-secretar al Comitetului Central al partidului. Promisese să instaureze o conducere colectivă în care nicio persoană să nu poată deține două funcții, atât în partid, cât și în stat. Acest principiu a fost chiar înscris în statutul partidului, iar Stoica fost prim-ministru  și la acea dată secretar al Comitetului Central primind funcția de președinte al  Consiliului de Stat pe care Gheorghiu Dej o deținuse anterior împreună cu aceea de prim-secretar.

Chivu Stoica era prea prost pentru a sesiza că a fost tras pe sfoară de către  Ceaușescu. Acesta din urmă nu era cu mult mai deștept însă avea șiretenia țăranului orășenizat pus pe parvenire.

Ceaușescu a organizat funeraliile de așa natură încât stema partidului era pusă deasupra stemei țării astfel încât să se sesizeze că partidul este acela care decide și respectiv decizia se află în mâna celor cu funcții de partid și nu a celor cu funcții de stat.

Din cei opt membri ai Biroului Politic numai doi aveau funcții de partid: Ceaușescu- care conducea puternica secție organizatorică și Chivu Stoica – care răspundea de industrie,  funcție importantă, dar lipsită de putere reală.  Răsplătit cu funcția de șef de stat, Chivu Stoica a crezut că este cel puțin egalul lui Ceaușescu, ceea ce s-a dovedit iluzoriu. S-a procedat la modificări în structura aparatului de stat și de partid.

Alexandru Drăghici, temutul șef al ministerului de interne care condusese acest resort din 1952 a fost „avansat” primind funcția de secretar al Comitetului Central. În locul său a fost numit Cornel Ionescu, unul din activiștii lui Ceaușescu.

În acest fel Ceaușescu a înlăturat pericolul ca Securitatea să poată fi folosită împotriva lui și l-a situat pe Drăghici, cu care era vecin și fusese bun prieten, într-o poziție de unde  îl putea supraveghea. La congresul care a urmat a fost desființat Biroul politic, acesta fiind înlocuit de un comitet executiv format din mai mulți membri în care a avut grijă să promoveze unii dintre activiștii săi.

Ineditul situației a fost că în cadrul aceluiași congres s-a procedat la modificarea hotărârii inițiale adăugându-se un alt for de conducere „Comitetul Permanent”  având  un număr mai restrâns de membri decât numărul de membri avut anterior de Biroul Politic. Ceaușescu a surpins conducerea superioară de partid cu această propunere pe care a făcut-o pe neașteptate și bineînțeles a fost aprobată cu entuziasm.

În Biroul Permanent Ceaușescu a introdus două figuri noi până atunci necunoscute publiului larg, Ilie Verdeț și Niculescu Mizil, care din acel moment au înclinat majoritatea în favoarea lui Ceaușescu. După un timp s-a procedat la alte schimbări de data aceasta de ordin evident substanțial. Principiul proclamat sfânt potrivit căruia nimănui nu îi este permis să dețină două posturi de conducere a fost abandonat. Cu același cinism s-a proclamat  un alt principiu potrivit căruia șeful partidului trebuia să fie în același timp șeful statului, precum primul secretar de județ trebuia să fie  în același timp  președintele Consiliului Popular Județean.

Chivu Stoica a „demisionat” din funcția de președinte al Consiliului de stat, în popor spunându-se că a devenit cel mai iscusit practicant yoga, reușind performanța să își dea singur un șut în fund. Următorul pas a fost proclamarea lui Ceaușescu ca președinte al țării primind ca și vechii domnitori ai țării un sceptru ca semn al puterii sale. Până să ajungă la acest pas hotărâtor și cu urmări fatale pentru națiunea română, Ceaușescu a procedat în mod sistematic al înlăturarea potențialilor săi adversari. Foștii membri ai vechiului Birou Politic au fost fie înlăturați, fie trecuți pe linie moartă după modelul lui Stalin care a executat până la ultimul om pe toți tovarășii și apropiații lui Lenin.

Marele pericol pentru Ceaușescu continua să-l prezinte Alexandru Drăghici, care continua să păstreze puternice legături în securitatea  pe care o condusese  timp de 17 ani.

Drăghici fusese piesa principală în ancheta declanșată împotriva lui Pătrășcanu care a condus la condamnarea la moarte și executarea acestuia. Această anchetă care se desfășura pe o perioadă de 6 ani a fost însoțită de torturi diabolice. Alături de Pătrășcanu au fost arestați și condamnați și alți oameni nevinovați, precum soția sa, apropiați ai familiei, vechi comuniști ilegaliști și industriași care în trecut finanțaseră Partidul Comunist.

Pentru a ilustra o parte din ororile și sălbăticiile de nedescris mă refer numai la Elena Constante, care în cartea pe care a publicat-o descrie pe larg o parte din ceea ce a pătimit de-a lungul anchetei și a celor 12 ani de pușcarie pe care i-a execuat.

Elena Constante descrie cum a fost ridicată de păr  cu atâta brutalitate încât i s-a desprins o mare parte a pielii capului. „ Mărturiile”  sale au avut loc numai atunci când i s-a arătat o groapă cu șobolani în care ar fi urmat să fie aruncată. Șobolanilor li se arunca carne proaspătă ca hrană, avându-se însă grijă ca aceștia să fie ținuți flămânzi. I s-a adus la cunoștință că o persoană care fusese aruncată în groapa cu șobolani la numai câteva minute s-a constatat că acesteia i se mâncaseră ochii. Îngrozită,  Elena  Constante s-a hotărât să declare tot ce i se cere, la fel ca și soția lui Pătrășcanu care a depus mărturie împortiva lui. Belu Zilber apropiat al lui Pătrășcanu nemaiputând rezista torturilor a declarat tot ceea ce se dorea de la el. Fiind un om deosebit de inteligent a strecurat în mod subtil în declarațiile sale o serie de absurdități menite să demonstreze în instanță netemeinicia tuturor acuzațiilor obținute prin tortură. Astfel a pretins Belu Zilber că Pătrășcanu își procurase apă grea cu care intenționa să otrăvească membrii Comitetului Central și chiar a trecut la executarea acestui plan care însă a eșuat datorită vigilenței dovedite de organele abilitate. Spre stupefacția lui, odată ajuns în instanță nimeni nu a acordat nici cea mai mică importanță acestor inepții. Președintele completului de judecată generalul Ilie Moisescu fost tâmplar, se afla la primul lui proces și se afla în directă legătură cu Iosif Chisinevschi, membru în Biroul Politic, care prin intermediul unui microfon aflat în spatele sălii de judecată, îi dădea instrucțiuni asupra modului în care trebuie să procedeze țipând la el și intimidându-l pentru a nu-l lăsa să gândească, deși nu ar fi fost în stare.

La scurt timp după desemnarea sa ca prim-secretar al partidului, fără a se consulta  cu colegii din conducerea de partid și fără știrea acestora, Ceaușescu instituie o comisie de anchetă secretă menită să investigheze maniera în care s-a procedat în înscenarea a cărui victimă a fost nu numai Pătrășcanu, ci și mulți alții. Când investigațiile acestei comisii au căpătat contur, a convocat o plenară a Comitetului Central în care s-a procedat la „demascarea” lui Draghici hotărându-se excluderea sa din partid și degradarea sa de la general-colonel la simplu soldat. Lovitura a fost dată de Ceaușescu nu numai lui Drăghici, dar și lui Gheorghe Apostol, cel care în mod normal ar fi trebuit să îi urmeze lui Gheorghiu Dej. Gheorghe Apostol deținuse el însuși funcția de prim-secretar al partidului imediat după moartea lui Stalin atunci când Malenkov i-a succedat acestuia în funcția de prim-ministru.

Pe atunci nu se știa dacă funcția de stat are prioritate asupra celei de partid sau viceversa. Gheorghiu Dej s-a grăbit să utilizeze modelul sovietic și a devenit prim-ministru încredințând funcția de partid lui Gheorghe Apostol, apropiatul său.

După dezvăluirile lui Ceaușescu toți foștii membri ai Biroului Politic s-au simțit vizați, unii dinte ei precum Drăghici și Gheorghe Apostol au fost înlăturați, ceilalți însă au fost trecuți pe linie moartă, iar Ceaușescu cum se spune le-a arătat pisica ținându-i în sah și făcându-i să înțeleagă că oricând pot să fie trași la răspundere.

Emil Botnăraș fostul dezertor și spion sovietic, a fost trecut în funcția onorifică de vicepreședinte al Consiliului de Stat, lăsându-i-se însă vila cu piscină și celelalte privilegii.

Maurer a continuat să rămână prim-ministru timp de 6 ani fiind însă dublat de Ilie Verdeț,  numit prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri. Maurer și-a văzut în continuare de vânătoare fără a-l deranja câtuși de puțin pe Ceaușescu. Lavinia Betea în lucrările sale și în convorbirile purtate cu Alexandru Bârlădeanu reproduce relatările acestuia din urmă care demonstrează totalul dezinteres al lui Maurer față de lucrările desfășurate în guvern. Lui Maurer i se aducea întotdeauna o sticlă de șampanie franțuzească care era așezată pe un suport sub formă de tun. În timpul ședințelor Maurer savura fiecare pahar de șampanie, iar la golirea sticlei o privea cu regret exprimându-se: „Am mai tras un tun!”.

O singura dată, își amintește Bârlădenu, Maurer și-a permis să îl contrazică pe Ceaușescu, atunci când acesta a propus reducerea salariilor celor aflați în fruntea statului. Ceaușesu i-a ripostat atrăgându-i atenția că s-ar putea interpreta că e interesat numai de bani: „Ce altceva m-ar mai putea interesa la vârsta mea?”, i-a răspuns Maurer.