Nomenclaturiştii din perioada lui Nicolae Ceauşescu au vrut toţi să fie oameni cu carte. O parte dintre aceştia au fost absolvenţi de facultăţi, la fără frecvenţă, la vârste înaintate. Aveau diplome. În esenţă, însă, aceştia erau analfabeţi funcţionali, oameni cu titluri pompoase, dar goale de conţinut.
Impostura intelectuală a conducerii comuniste din perioada Ceauşescu este o constantă în politica Partidului Comunist Român (PCR). Din simpli cizmari, strungari sau lucrători în industria textilă, cu patru-şase clase, devin membri de partid cu facultăţi, uneori chiar cu doctorate, aproape peste noapte. Uitau originea proletară cu care se mândreau când îşi scriseseră autobiografiile pentru dosarele de cadre, adică CV-ul lor pe rit comunist. Lăsau în spate imaginea de muncitori, bună la încadrarea în partid, pentru a deveni oameni educaţi în urma unor cursuri la fără frecvenţă, uneori cercetători ştiinţifici. Printre cei care au ales acest drum au fost Nicolae şi Elena Ceauşescu, Constantin Dăscălescu, Emil Bobu, Tudor Postelnicu, Lina Ciobanu, Ana Mureşan şi alţii. Lista completă o găsiţi în cele două volume „Apostolii Epocii de Aur“, cărţi pe care le puteţi cumpăra de la chioşcuri, alături de ziarul „Adevărul“.
Nicolae Ceauşescu, conducătorul suprem al PCR şi al României timp de 25 de ani, corespunde modelului de comunist proletar. Născut într-o familie săracă, devenit cizmar de tânăr, după primele patru clase, Ceauşescu s-a orientat mai mult pe munca de „revoluţionar de profesie“ decât pe meseria învăţată în adolescenţă. Cu rare excepţii, cum sunt cele două perioade în care a mers să studieze la Academia Militară „Mihail Frunze“ din Moscova, Ceauşescu e preocupat de pregătirea sa. O întorsătură vor lua lucrurile după venirea sa la putere. La jumătatea anilor ’60.
Anul următor, în 1966, studentul Ceauşescu îşi prezenta deja teza de licenţă: „Unele probleme ale dezvoltării industriale în România în secolul al XIX-lea“. Ideile ar fi fost ale lui, iar alţii l-ar fi ajutat numai la aşternerea lor pe hârtie, susţine Paul Niculescu-Mizil în „O istorie trăită“. Cu aceeaşi lucrare a obţinut şi diploma de doctor, şi titlul de preşedinte de onoare al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice a RSR (20 februarie 1970). Ceauşescu va fi deveni, însă, o personalitate distinsă şi cu alte titluri academice. În perioada 1973-1975, comunistul primeşte nu mai puţin de şapte titluri de Doctor Honoris Causa din partea Universităţilor din Bucureşti (1973), Bogota (1973), Lima (1973), Beirut (1974), Bahia Blanca (1973), Nisa (1975), Quezon (1975) şi Yucatan (1975).
Un exemplu al proletarului cocoţat pe funcţii înalte în serviciile de informaţii este Nicolae Pleşiţă, numit şef al Centrului de Informaţii Externe (CIE) al Securităţii, la 22 aprilie 1980. Născut la 16 aprilie 1927, în Curtea de Argeş, Pleşiţă face în adolescenţă doar patru clase primare. Îi vor fi de ajuns până în 1962, când reia cursurile de liceu, în 1970 fiind deja absolvent al Facultăţii de Istorie-Filozofie a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj. Gata! Devenea un om cu carte. De altfel, cu diplomele la CV, Pleşiţă ajunge în 1967 şeful Direcţiei a VI-a Paza Demnitarilor din Ministerul de Interne (MI), adică cel care asigura paza lui Ceauşescu, ulterior fiind şi prim-adjunct al Ministerului de Interne. În timpul perioadei sale de prim-adjunct, Pleşiţă s-a preocupat şi de anchetarea disidenţilor. În mâinile sale ajunge chiar Paul Goma.
Comunişti proletari pot fi regăsiţi şi în rândul femeilor promovate de PCR. Două exemple scurte: Ana Mureşan şi Lina Ciobanu. Mureşan, ministru al Comerţului Interior între 1982 şi 1985, avea două clase mai multe ca trenul, patru. De meserie sudor autogen, în anii ’60, Mureşan îşi completează educaţie prin absolvirea Facultăţii de Istorie şi a Şcolii Superioare de Partid „Ştefan Gheorghiu“, la aproape 20 de ani de când pusese punct studiilor sale. I-a fost de ajuns nomenclaturistei, care avea o valoare a IQ-ului de 92, potrivit documentelor de la procesul său din 1990. O pregătire asemănătoare avea şi Lina Ciobanu, viceprim-ministru al Guvernului între 1987 şi 1989, ţesătoarea cu şapte clase care, după ce a ajuns în conducerea filialei partidului comunist din Capitală, la începutul anilor ’60, face Facultatea de Economie Generală la ASE. Nu se ştie cât a ajutat-o facultatea. Aceleaşi documente de la procesul din 1990 arată că avea un IQ de 105, un nivel mediu.
Nu în ultimul rând, Ceauşescu s-a bucurat de rafinatele parade de servilism ale poetului Adrian Păunescu, redactor al revistei „Flacăra“ şi membru de bază al grupului scriitorilor din PCR. Amfitrion al celor 1.615 întâlniri ale Cenaclului Flacăra, timp de 12 ani (1973-1985), Păunescu a sedus zeci de mii de oameni prin falsa libertate pe care o promova. Cariera sa de agitator public, de om al oamenilor, de amfitrion al maselor i-a adus, de fapt, lui Păunescu imaginea în amintirea căreia unii suspină azi. Acesta a fost geniul său real: a găsit cea mai bună metodă de marketing prin care ceauşismul devenea acceptabil, popular. A ştiut să se depărteze de propaganda lemnoasă de partid şi să devină modelul unei generaţii, ajutat de cel mai frumos pivot sentimental: poezia. Şi după 1989, Păunescu recunoştea că a rămas, până la urmă, un comunist.
28 ianuarie 1974. „Dr. Elena Ceauşescu, soţia Preşedintelui României, a devenit prima demnitară străină căreia i s-a conferit calitatea de membru onorific al Institutului American al Chimiştilor“, informează revista „C&EN“ („Chemical & Engineering News“), la rubrica „Personalităţi“. Acordarea titlului fusese făcută, în luna decembrie a anului precedent, „ca recunoaştere pentru conducerea remarcabilă a unui prestigios institut de cercetări, pentru proeminenţa sa în efectuarea de studii importante asupra unor programe economice, sociale şi ştiinţifice, precum şi pentru contribuţiile remarcabile la evoluţia ştiinţifică şi realizările în domeniul învăţământului nu numai din propria ţară, dar şi din întreaga lume“, arată un document intern al Institutului. Elena Ceauşescu era director general al Institutului Central de Chimie (ICECHIM) de 10 ani. Devenise însă cel de-al 65-lea membru de onoare din istoria de 50 de ani a Institutului American al Chimiştilor, alături de medaliaţi cu Nobel şi alţi cercetători autentici.
La 8 decembrie 1967, Elena Ceauşescu obţinea titlul universitar de doctor inginer, în urma unui ruşinos complot şi a mai multor abuzuri revoltătoare. Femeia absolvise cursurile fără frecvenţă ale Facultăţii de chimie industrială, Secţia tehnologia substanţelor organice, la Institutul Politehnic Bucureşti (1950-1957). Până în 1967, avea deja trei brevete privind procedeele de polimerizare/extragere a polimerilor, publicase cinci articole pe subiect şi susţinuse 10 conferinţe. La 14 noiembrie 1967, Elena Ceauşescu îi cere ministrului Învăţământului să-i stabilească o comisie pentru susţinerea tezei de doctorat – deşi procedeul standard era solicitarea înscrierii la doctorat. La 15 noiembrie apare Decretul 1.058 privind titlurile ştiinţifice din RSR, care-i permite femeii să obţină doctoratul în regim de urgenţă, fără stagiu de pregătire, fără examen, fără conducător de doctorat sau colocviu de admitere. După adoptarea actului legislativ, academicianul Ştefan Bălan, ministru al Învăţământului, aprobă cererea din urmă cu două zile, iar rectorul de la Politehnică numeşte comisia de examinare pentru a fi aprobată, în aceeaşi zi, de către Ştefan Bălan.
La 4 decembrie 1967, comisia e înştiinţată că teza va fi susţinută vineri, 8 decembrie, de la ora 8.00, în sala de consiliu din localul Institutului Politehnic din Calea Griviţei, nr. 132. Anunţul e afişat la avizier. Încă de la ora 7.30, curioşii apăruseră pe holurile facultăţii, însă doar pentru a găsi sala închisă şi cu un afiş pe uşă: teza a fost susţinută de Elena Ceauşescu la ora 6.00! Elenei Ceauşescu îi este confirmat titlul de dr. ing. la 18 decembrie. La scurt timp, Decretul 1.058 este abrogat.
În perioada regimului comunist, orice alegere sau numire într-o funcţie de conducere, indiferent de importanţa acesteia, se făcea numai după verificarea dosarului de cadre al celui care era propus pentru avansare sau, în cazurile triste, nominalizat pentru demitere sau excludere din partid. Practic, dosarul de cadre era CV-ul contemporan, compus din documente care să arate parcursul candidatului, calităţile, dar mai ales defectele. Dosarele de cadre cuprindeau: note şi referate privind propria activitate, autobiografii, puncte de vedere ale unor apropiaţi ai acestora, ce aveau obligaţia de a le confirma, ori în anumite cazuri infirma simpatia şi adeziunea la regimul comunist. Originea muncitorească era un avantaj pentru cei care voiau să avanseze în partid. Cel mai important rol în analiza dosarelor de cadre o avea Secţia Cadre din CC al PCR, unde nomenclaturiştii erau atent analizaţi. În anii ’50 şi’60, Secţia de Verificare a Cadrelor s-a ocupat cu verificarea trecutului politic al cadrelor din aparatul de partid şi de stat, care intră în nomenclatura CC al PCR sau al PMR. Erau înfiinţate comisii de verificare, care studiau dosarele personale şi strângeau informaţii, concluziile lor fiind integrate în „Referatele de verificare“. Pe baza acestor referate, se luau decizii privind promovarea sau retrogradarea din anumite funcţii a cadrelor. În cazul unor abateri grave, dosarele erau trimise la Comisia Controlului de Partid, organism care, sub diferite denumiri, a funcţionat permanent în perioada 1945-1989. Această structură era, potrivit documentului de constituire, „o instanţă de anchetă (ordinară sau specială, individuală sau colectivă) pentru cazurile grave de încălcări ale liniei politice, moralei şi disciplinei de partid de către membrii de partid obişnuiţi, precum şi pentru încălcările, indiferent de natura lor, săvârşite de membrii CC al PMR“. În al doilea rând, CCP era o instanţă de apel pentru deciziile de excludere şi sancţiunile pronunţate de organizaţiile de Partid. Ancheta desfăşurată de CCP era secretă, la fel ca şi conţinutul dosarului. Membrilor de partid verificaţi li se comunica doar decizia. Atât trebuiau să ştie. Partidul, indiferent de decizie, avea dreptate.