Cu privire la Neagu Djuvara și  reacțiile înregistrate cu prilejul decesului lui

Cu puțin timp în urmă s-a stins din viață la vârsta de 100 ani, Neagu Djuvara, personalitate cunoscută a vieții cotidiene românești  mai mult decât controversat ca istoric, dar foarte vocal în televiziune și în general în mass-media.

Este un obicei de mult înrădăcinat ca românii să reacționeze isteric la moartea unei persoane cunoscute.

Ultimul cabotin sau figuranta care în urma a 30 de ani de activitate a reușit ,se știe cum, să joace în roluri secundare sunt declarați artiști de excepție, pierdere ireparabilă pentru neamul  românesc care va rămâne veșnic în sufletele celor care au avut marea fericire de a se bucura de apariția lor pe scenă , ba chiar pretenția ca aceste personaje mai mult sau mai puțin obscure să dobândească un loc în istorie.

La căpătâiul meu se află, în mod aproape permanent, două lucrări ale unor valoroși  și adevărați intelectuali români, care din păcate cu greu s-ar putea spera să mai fie egalați și necum întrecuți.

Este vorba de Rădulescu Motru, fost președinte al Academiei Române, pe vremea în care Academia Română însemna ceva deosebit, membrii ei fiind aleși pe viață și primiți numai cu unanimitate de voturi în momentul în care un altul deceda. Ulterior comuniștii au epurat Academia Română și au deschis larg porțile unor impostori și indivizi lipsiți de valoare.

Fostul prim-ministru,  Ion Gheorghe Maurer, avocat ratat și fără procese,  a devenit din ordinul lui Gheorghiu Dej membru al Academiei Române. Singura sa „operă” a fost un articol  publicat în Justiția Nouă, revistă al cărui titlu vorbește de la sine. Maurer,  jurist de mâna a cincea,  fusese cocoțat în postul de director al Institutului de Cercetări Juridice. Postul nu l-a interesat câtuși de puțin pe cel care avea să devină premier pentru un timp îndelungat. Singurul lui interes era pentru vânătoare pentru care se deplasa pentru mai multe zile săptămânal în locurile cele mai pitorești ale țării pentru a-și demonstra sieși talentul măcar în acest  domeniu, așa cum mult mai târziu avea să o facă Adrian Năstase.

Pe parcursul acestor trasee i-a ieșit în cale cea care avea să îi devină viitoare soție și care era o femeie încă atractivă, căutată de foarte mulți bărbați noaptea și evitată ziua. Fosta prostituată  a știut însă să aprecieze șansa vieții sale și și-a aruncat puternic ancora în ultimul port pe care putea să îl acosteze.

Maurer  a divorțat de soția lui pe care am cunoscut-o personal și bineînțeles s-a căsătorit cu noua sa achiziție.  Aceasta însă este o altă poveste pe care poate o voi dezvolta cu altă ocazie.

Ceea ce doresc să subliniez este că până și în ziua de astăzi majoritatea poporului român îl considera pe Maurer o mare personalitate și un intelectual desăvârșit.

Articolașul pe care l-a publicat Maurer sub numele lui era scris de un om inteligent și un jurist desăvârșit, Baraș directorul său adjunct care de fapt conducea Institutul.

Lucrarea lui Rădulescu Motru, cu adevărat valoroasă se intitulează  „Virtuțile și defectele poporului român” . Cealaltă lucrare pe care o am și o consult continuu este publicată în anul 1907 și este intitulată „Psihologia poporului român”, aparține unui mare profesor, lui Dumitru Drăghicescu.

Recomand călduros tuturor celor dornici să se instruiască și să înțeleagă evoluția poporului român și mai ales fenomenele petrecute în ultimii 5 ani, să citească și să aprofundeze aceste lucrări.

Neagu Djuvara este prezentat ca având o origine aristocratică, lucru adevărat numai în parte. Părinții lui proveneau dintr-o familie de boiernași de provincie scăpătați. Ceea ce se trece sub tăcere în prezentarea euforică privind personalitatea lui Neagu Djuvara este că acesta era la origine macedonean, lucru câtuși de puțin de condamnat sau de imputat, dar care intră în contradicție cu legenda acreditată privind descendența sa dintr-o familie având legătură directă dintre Traian și Decebal.

Neagu Djuvara a avut parte de o educație deosebită fiind trimis la Paris unde se spune că în anul 1937 și-a luat licența în Litere. Trei ani mai târziu, în anul 1940, tot la Paris își ia doctoratul în Drept pentru ca în anul 1943, la vârsta de 25 de ani să intre în Ministerul de Externe, pe poziția cea mai măruntă existentă în ierarhia diplomatică. Nici acest lucru nu este condamnabil întrucât la acea dată cariera nu se făcea pe bază de partid, ci pe bază de merite personale și de examene susținute pe un lung parcurs al vieții.

Ceea ce doresc să subliniez este că la momentul în care a îmbrățișat cariera diplomatică, Neagu Djuvara nu avea nimic în comun cu istoria și nici măcar nu s-a gândit să studieze această disciplină.

La data de 23 august 1944, înainte de a fi arestat în mod mișelesc, mareșalul Antonescu la trimis pe Neagu Djuvara la Stockholm cu o scrisoare adresată ambasadorului Nanu care ducea tratative pentru încheierea unui armistițiu cu ambasadoarea sovietică Kollontai.

Djuvara a rămas la Stockholm în serviciul diplomatic până la sfârșitul anului 1947, când Ministerul de Externe a încăput pe mâna Anei  Pauker care a procedat din prima zi la concedierea tuturor funcționarilor ministerului și bineînțeles a corpului diplomatic, aceștia fiind înlocuiți cu ciobani sau muncitori necalificați recrutați din fabrici, dintre cei cărora nu le plăcea munca și care nu aveau capacitatea să se califice într-o meserie.

Într-o vreme în care în țară se dezlănțuise deja prigoana comunistă zeci de mii de oameni fiind  arestați, izgoniți din casele lor, deposedați de avere și supuși arbitrariului, Neagu Djuvara a continuat să beneficieze de statutul de diplomat încasând sume substanțiale, conform statutului pe care l-a păstrat și trăind lipsit de griji fără a protesta împotriva regimului instaurat ilegal de trupele sovietice.

 Djuvara s-a deplasat la Paris unde a locuit un timp în casa unor rude ale sale, așa cum rezultă din cartea publicată de domnia sa  „Amintiri din pribegie”.

Neagu Djuvara se lamentează penibil cu privire la suferințele îndurate în situația lui de atunci de tolerat la rude. Se trece cu vederea adevăratele suferințe îndurate de zeci de mii de români care cu riscul vieții se refugiaseră și ei în Franța sau chiar la Paris și care lipsiți de orice posibilitate de existență dormeau sub poduri sau  prestau muncile care la vremea respectivă erau considerate degradante. Cei mai mulți din cei la care mă refer erau cel puțin la nivelul lui Neagu Djuvara, dacă nu chiar superiori lui, atât ca poziție socială, cât și în ce privește averea și cultura.

Se pune întrebarea: de ce nu și-a practicat profesia? Cu doctoratul în drept la Paris, nu ar fi avut dificultățile pe care le-au întâmpinat ceilalți juriști eminenți sau medici a căror diplome nu au fost recunoscute. Răspunsul ni-l dă tot el, pretinzând că a găsit știința dreptului neinteresantă și a disprețuit-o.

Nu acesta a fost cazul unora dintre cei mai mari oameni ai țării și care în mod meritat vor păstra un loc important în istoria țării: Take Ionescu, Titulescu, Istrate Micescu, Emil Otulescu, Jean Valjan, Asnavorian și mulți alții.

La vârsta de 31 de ani, de ce nu a acceptat alte munci, așa cum au făcut mulți conaționali ai săi și care ani de zile au acceptat să spele closetele, pentru a nu fi nevoiți să trăiască din mila rudelor.

Neagu Djuvara a avut totdeauna parte de servicii ușoare și foarte bine plătite. La Paris a fost salarizat de diferite instituții și organizații românești la rândul lor subvenționate  de C.I.A. De fiecare dată, Neagu Djuvara s-a certat cu toți cei aflați în jurul său și s-a făcut imposibil.

În unul din ultimele sale interviuri cu Eugenia Vodă, povestește pentru prima oară, printre alte minciuni, cum din însărcinarea C.I.A a procedat la recrutarea de spioni, care au fost parașutați pe teritoriul României unde toți fără excepție au fost capturați de securitate, deferiți justiției și executați.

Găsesc ciudat ca un istoric care și-a câștigat  o oarecare reputație să se laude cu asemenea succese și cu activitate în slujba unui stat străin de care era salarizat.

Neagu Djuvara a fost „mutat” la München unde a lucrat, așa cum știa el să lucreze, la postul de radio Europa Liberă.

Europa Liberă era visul multor intelectuali  români de valoare întrucât li se asigura o existență mai mult decât îndestulătoare. Pe lângă salariul ridicat acestora li se plătea și chiria la casă, beneficiind și de multe alte avantaje.

Și aici Neagu Djuvara s-a făcut imposibil certându-se cu toți și dându-și demisia potrivit declarațiilor sale. Mai plauzibil este faptul că a fost dat afară și că toți au fost fericiți să scape de el.

În 1961, deci la 13 ani de la plecarea din Suedia și la 18 ani de la părăsirea țării, Neagu Djuvara nu mai găsește altă soluție de existență decât aceea de a se duce în Niger unde îndeplinește, potrivit mărturisirilor  din propria sa carte, funcția de adjunct al șefului de protocol. Mai precis acesta indica chelnerilor cum să pună farfuriile pe masă și la nevoie trebuia chiar el să pună  mâna și să facă această muncă, de chelner. Șeful lui era un corsican care desigur nu își găsise o altă ocupație și în disperare de cauză s-a stabilit în inima Africii. Bineînțeles că și de această dată, Neagu Djuvara nu s-a înțeles câtuși de puțin cu șeful lui, descriindu-l pe acesta din urmă în cele mai negre culori.

În biografia pe care și-a construit-o, Neagu Djuvara se prezintă în calitate de  „profesor” la o universitate din capitala orașului Niger și „consilier” pentru politică externă.  Nu știu cât poate fi de compatibilă activitatea legată de așezarea tacâmurilor cu aceea a unui profesor universitar chiar într-o țară africană într-o perioada în care nu se știe dacă aceste țări aveau universități, sau cele câteva grădinițe existente în țară fuseseră ridicate la acest rang. Cu atât mai puțin este de crezut că președintele unei țări își alege consilierii din rândul acelora care dirijează  bucătarii și chelnerii.

În 1984, Neagu Djuvara părăsește Nigerul după 23 de ani și se reîntoarce în Franța.  Pretinde că a absolvit Facultatea de Filosofie la Sorbona la vârsta de 54 de ani, performanță care egalează pe aceea a unor tinichigii și ucenici de la Uzina de Mecanică Fină, care au absolvit dreptul tot la această vârstă și au ajuns în fruntea Comisiilor Juridice ale Parlamentului României.

Ceea ce este de subliniat este că Neagu Djuvara nu a avut decât foarte puțin de-a face cu istoria în afară poate de faptul că  a avut o înclinație pentru această știință pe care și-a dezvoltat-o ulterior și din lipsa de ocupație ca om  care în mod efectiv nu a muncit niciodată.  Nu pot să trec neobservat titlul nepotrivit al cărții sale „ Amintiri din pribegie”.

Neagu Djuvara s-a întors în țară după 45 de ani. Fiecare om serios își construiește o viață în emigrație după cel mult 5 ani. Să îmi fie iertat, dar pentru mine un om care după 45 de ani se consideră pribeag nu merită stima nimănui.  Am cunoscut mii de oameni atât în Germania cât și în restul lumii toți veniți din România fiecare din ei au îndurat dificultăți cu mult mai mult decât cele presupus suferite de Neagu Djuvara.  Niciunul din ei nu se consideră pribeag, fiecare din ei și-au construit o viață și și-au întemeiat o familie, chiar și țiganii nomazi  Imaginea pe care o prezintă Neagu Djuvara este cât se poate de falsă.

După 28 de ani de ședere în România, Neagu Djuvara a dobândit numeroase onoruri, decorațiile cele mai înalte și gradul de general de brigadă, nu se știe pe ce întrucât după cunoștința mea nu a fost nici măcar locotenent-major  în armata română.

Ca titlu universitar a rămas însă profesor asociat, deci în 28 de ani nu a putut să obțină nici măcar gradul de conferențiar, rămânând un tolerat al instituției de învățământ.  Am citit o lucrare de popularizare a istoriei românilor scrisă la un nivel scăzut, de genul celor cunoscute când eram în clasa a IV-a primară, în care era popularizată  „Povestea neamului nostru” , cu poze colorate despre Traian, Decebal și Burebista.

Singura contribuție personală a lui Neagu Djuvara la Istoria României este aceea privind  ascendența poporului român care s-ar trage din cumani. Aceste afirmații gratuite și nedocumentate au stârnit un val de indignare într-o mare parte a păturilor intelectuale a poporului român. Reacția este însoțită desigur de o puternică încărcătură emoțională. Mărturisesc că nu fac parte dintre aceia care am fost jignit de afirmațiile lui Neagu Djuvara, nu m-ar fi deranjat cu nimic daca românii s-ar fi tras din cumani, după cum nu cred că are mare importanță dacă ascendența lor este legată de romani, daci sau geți.  În mod întâmplător, niciunul din descendenții familiei mele nu are sânge amestecat cu unguri, greci, evrei sau alte naționalități. Dacă acest lucru s-ar fi petrecut nu m-aș fi simțit câtuși de puțin deranjat. Consider că personalitatea mea este aceeași indiferent de unde mă trag. Revenind la teoria legată de cumani, trebuie să arăt că niciunul dintre istoricii români nu împărtășește teoria lui Djuvara.

Nu contest inteligența ieșită din comun a domnului Neagu Djuvara și cu atât mai mult imensa cultură a acestuia. De asemenea este de recunoscut perfecta sa cunoaștere a limbii franceze spre deosebire de puținii politicieni care vorbesc această limbă,  din cinci în cinci , cu greșeli sau cu un accent îngrozitor.

Cultura a fost însă un lucru neieșit din comun la generația căreia îi aparține domnul Neagu Djuvara. El a avut șansa să nu fie obligat să fie îndopat cu marxism-leninism și limba rusă, soartă împărtășită de generația care i-a urmat.

Amintesc că limba franceză era la acea dată ceva de la sine înțeles, în multe familii se vorbea mai mult franceză decât română. În liceu se învăța vechea greacă, iar un bacalaureat avea o mult mai mare valoare decât diplomele obținute pe bandă la Buhuși și în alte metropole de acest fel.

Colegul său de generație, Paleologu, vorbea de asemenea o limba franceză fără cusur și era de asemenea un adevărat aristocrat ceea ce nu i-a mărit procentul de inteligență și nici nu l-a făcut să aibă rețineri în colaborarea sa cu securitatea. Amintesc că Paleologu a  stârnit indignarea francezilor atunci când și-a permis să critice deschis propriul său guvern, ceea ce a condus la încheierea mandatului său, președintele de atunci Mitterand, refuzând să îl primească și să dea mâna cu el.

Au existat și există încă istorici români de mare valoare care nu și-au făcut atâta publicitate cât domnul Djuvara. Îl amintesc pe Florin Constantinescu, cel pe care am avut fericirea să îl cunosc și pe care îl consider cel mai mare istoric român contemporan.

În ceea ce privește cunoștințele istoriei politice a României din secolul trecut apreciez cunoștințele domnului Djuvara ca fiind limitate.

L-aș compara cu prof. dr. Florin Vasilescu  pe care îl consider omul cel mai competent în materie de istorie politică, dar și de drept constituțional.

Florin Vasilescu este profesor autentic, nu asociat, membru al Academiei de Științe Juridice,  a predat cursuri nu în Niger, ci la Sorbona, și a avut relații personale fiind apreciat de cei  mai mari profesori de drept constituțional din lume, el însuși fiind timp de 9 ani judecător de Curtea Constituțională. După expirarea mandatului său de judecător a fost numit ambasador unde  este de prisos să spun că nu el era acela care punea farfuriile pe masă.

Datorită vastei sale culturi   a fost  apreciat de întregul corp diplomatic și a reprezentat România cu cinste și mândrie.

Îi doresc să aibă parte de încă mulți ani fericiți, deși a împlinit și el vârsta de 82 de ani. Atunci când va trebui să părăsească această lume, lucru de care nu este scutit niciunul din noi, mă îndoiesc că va avea parte de funeralii naționale.

Adaug că din păcate acest om de mare valoare nu s-a bucurat de atenția presei și a televiziunii, pe ecranul cărora nu a apărut niciodată, neștiind să își facă reclamă sau poate nefiind interesat de aceasta.

Nu înțeleg justificarea funeraliilor naționale acordate lui Neagu Djuvara.

Funeraliile naționale sau cele cu onoruri militare se acordă cu multă ușurință în România și nu de puține ori nemerita

Am cunoscut  în Germania o persoană de origine germană care conform dorinței sale, după deces a fost înmormântat în România. Persoana în cauză fusese cândva căpitan de jandarmi, trecuse la grăniceri după care, numai el știe cum, a avut parte de posturi călduțe și lipsite de răspundere, dar bine plătite și legate de multe avantaje.  Ei bine, fostul informator  a avut parte de înmormântare  cu onoruri militare, toate organizate de șeful lui de altădată, fost general de securitate.

Pentru a încheia vreau să dau două exemple din modul în care se procedează cu ocazia unor astfel de evenimente în Germania.

Cu mulți ani înainte a trebuit să iau parte la înmormântarea unui om modest, dar foarte apreciat în comunitatea lui și care participase la război fiind grav rănit pe frontul de est.

Ceremonia avea loc într-un sat și după slujba sobră în biserica catolică a fost condus la cimitir.

A fost o procesiune impresionantă dar tăcută, fără strigăte de disperare și fără izbucniri isterice.

La sfârșitul convoiului care părea a nu se termina, au apărut încolonați foștii combatanți de război, toți îmbrăcați într-o ținută asemănătoare, purtând aceleași pălării, astfel încât să se vadă că este vorba de foști camarazi. Fiecare dintre aceștia a purtat în mână un trandafir care a fost aruncat în groapă înainte de a se închide. A urmat o masă îndestulătoare, dar nu copioasă într-un restaurant și de această dată neînregistrându-se nicio stridență.

În mod cu totul întâmplător l-am cunoscut  într-un restaurant pe generalul Ulrich Wegener. Localul se află la 35 km de Bonn, într-o regiune splendidă numită Westerwald. Ședeam la mese alăturate și nu îmi mai amintesc în ce mod, dar am intrat în vorbă, după care s-a așezat la masa noastră.

Înțelesesem că a lucrat în Ministerul Apărării și l-am întrebat dacă impresia mea corespunde realității, răspunzându-mi afirmativ. Mi-a spus că el a fost acela care a creat  și instruit Forțele de Intervenție rapidă. Neînțelegând bine la ce se referă mi-am permis să îl contrazic și să îi spun că acestea sunt subordonate Ministerului de Interne. A fost de acord însă a spus că inițial acestea au fost instruite în cadrul Ministerului Apărării;  nu tocmai dibaci, cum din păcate devin uneori, l-am contrazis din nou spunându-i că aceste forțe speciale au fost create de eroul de la Mogadigio.  Vădit stingherit acesta mi-a răspuns cu modestie:  „Eu sunt acela , însă nu sunt câtuși de puțin erou”. „ Dumneavoastră sunteți generalul Wegener?” – l-am întrebat eu, iar el mi-a răspuns afirmativ. Îl văzusem de multe ori la televizor , însă rămăsesem cu impresia că este un om înalt și impunător, în realitate, Wegener era de statură mijlocie și datorită modestiei lui risca să treacă neobservat.

Pentru cei care nu cunosc acest lucru, reamintesc că în 1977, teroriștii aparținând fracțiunii armatei roșii au răpit din Spania un avion, tip Mallorca, având la bord 86 de pasageri germani care în final a ajuns în capitala Somaliei. Unitatea specială condusă de Wegener, GS9, a fost deplasată de urgență și în secret a putut declanșa o acțiune în care au fost eliberați toți pasagerii germani, amenințați a fi uciși dacă guvernul RFG nu va pune în libertate, de îndată pe toți teroriștii aflați în închisoarea de maximă securitate.

Tot în acest an am citit în ziar că Generalul Wegener a decedat. Nu i s-au făcut funeralii naționale și mai mult decât atât, la slujba de înmormântare nu a participat niciunul din înalții reprezentanți ai politicii. Au fost prezenți foști camarazi ai lui și reprezentanți ai Ministerului de Interne într-o atmosferă lipsită de circ și de orice spectacol.