Soarta unui popor este determinată de cele mai multe ori de propria sa istorie.

Istoria este rareori ceva predestinat. De cele mai multe ori evenimentele hotărâtoare sunt determinate de hazard sau de hotărâri adoptate în mod subiectiv, fericit sau nefericit.

Până în anul 1918 Germania a avut un împarat. Chiar înainte ca acesta să abdice, fruntaşul social democrat Friedrich Ebert a proclamat Republica, anunţând că împaratul a renunţat la tron. Această declaraţie neconformă cu realitatea a fost o necesitate, şi anume aceea de a o lua înaintea liderului comunist Karl Liebknecht, care era pe cale să proclame Republica Sovietelor.

Perioada care a urmat s-a numit Republica de la Weimar purtând numele oraşului în care a avut loc proclamaţia.

Lui Friedrich Ebert i-a urmat în 1925 mareşalul Hindenburg, erou al primului război mondial, conducător al glorioasei ofensive din est şi devenit ulterior şef al statului major general al armatei germane.

Republica de la Weimar nu a putut să facă faţă problemelor de altfel de nerezolvat cu care era confruntată pe plan economic şi social. Prin tratatul de la Versailles considerat chiar de Lenin cu totul nedrept pentru Germania, aceasta a pierdut numeroase teritorii, atât în vest, cât mai ales în est. Alsacia şi Lorena au redevenit provincii franceze, dar şi belgienii s-au bucurat de anexarea unor teritorii germane pe care şi le-au extins la sfârşitul celui de al doilea război mondial.

Germania a pierdut şi mare parte din Silezia, Prusia Orientală era despărţită de un coridor aflat sub administraţia Poloniei. În regiunea Sudetă atribuită unui stat care nu existase niciodată, trăiau 3,5 milioane de germani care formau majoritatea covârşitoare.

Prevederile tratatului de la Versailles prin care se avea în vedere un referendum care să dea posibilitatea unei opţiuni a populaţiei nu au mai fost aplicate.

Toate acestea au fost posibile datorită faptului că Germania nu mai avea armată, iar pe de altă parte se afla sub presiunea Antantei, în special a Franţei, care căuta prin orice mijloc să o slăbească şi mai mult.

Prin Tratatul de la Versailles Germania a fost obligată să plătească despăgubiri uriaşe care cu greu ar fi putut fi achitate în decurs de mai multe generaţii.

În aceste condiţii situaţia economică se înrăutăţea de la o zi la alta pe fondul unor dispute politice violente, în care 4 armate particulare se confruntau în stradă.

Pe de o parte erau comuniştii dirijaţi de Moscova, ca întotdeauna foarte bine organizaţi, pe de altă parte forţele paramilitare ale Partidului naţional socialist condus de Hitler.

Social democraţii şi organizaţiile de dreapta care nu colaborau cu naţional socialiştii aveau la rândul lor forţe paramilitare.

În timpul crizei economice mondiale dintre 1929-1933 existau în Germania peste 7.500.000 de şomeri. În aceste condiţii, la sfârşitul lui ianuarie 1933 preşedintele Hindenburg l-a desemnat pe Hitler în calitate de cancelar al Reichului. Acest lucru nu îi este iertat lui Hindenburg nici în momentul de faţă de mulţi istorici şi politicieni germani. Preşedintele Germaniei avea la acea dată dreptul de a dizolva oricând parlamentul şi era singurul în măsură să desemneze pe cancelar la libera sa alegere. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial odată cu întemeierea Republicii Federale Germania, părinţii noii constituţii au dorit să evite repetarea fenomenelor negative din timpul Republicii de la Weimar. Mai trebuie spus că la redactarea constituţiei au avut un cuvânt hotărâtor şi puterile învingătoare, în special comisarul reprezentant al forţelor de ocupaţie americane.

Ca atare preşedintele Germaniei are un rol pur reprezentativ, asemănător cu cel exercitat de regina Angliei.

Preşedintele Germaniei reprezintă această ţară în relaţiile din exterior, el întreprinde vizite în diferite ţări ale lumii de fiecare dată în acord cu guvernul federal, rolul său este deosebit de important, având menirea să explice politica Germaniei şi să creeze contacte favorabile ţării.

Preşedintele Germaniei nu are drept de decizie, însă este ţinut la curent cu absolut toate problemele esenţiale ale ţării, inclusiv cu secretele de stat.

Deşi nu are putere de decizie, preşedintelui Germaniei i se recunoaşte dreptul de a da un impuls politicii prin cuvântarile sale care pot atrage atenţia asupra unui anumit aspect al politicii interne sau externe sau a fenomenelor de ordin social. Acest lucru nu se produce în fiecare zi şi este exercitat de titularul acestei înalte demnităţi cu mare prudenţă.

Una din atribuţiile importante ale preşedintelui Germaniei este aceea de a contrasemna anumite legi. Această atribuţie nu este asemănătoare unui notar, care este mai mult sau mai puţin obligat să semneze actele înfăţişate de părţi, dar este departe de a fi aceea a preşedintelui Statelor Unite sau al României, care poate respinge legile.

Cu titlu de exemplu dau cazul ivit în 1982 când cancelarul Kohl a cerut dizolvarea parlamentului şi efectuarea de noi alegeri.

Kohl venise la guvernare ca urmare a unei controversate schimbări de poziţie a Partidului liberal care până atunci guvernase în coaliţie cu social-democraţii.

Noul cancelar a dorit să-şi consolideze puterea şi să dobândească prin alegeri o adevărată legitimitate.

Constituţia Germaniei este însă foarte restrictivă în privinţa acordării posibilităţii unor alegeri anticipate, întrucât aşa cum am arătat anterior, a dorit să evite instabilitatea politică existentă în timpul Republicii de la Weimar. În acelaşi timp se consideră că alegerile trebuie să aibă loc la anumite intervale de timp stabilite anterior, pentru a nu da posibilitatea unei schimbări majore a politicii ca urmare a unui curent contagios care ar putea pune în pericol instituţiile democratice. Din acest motiv constituţia nu prevede posibilitatea unui referendum la nivel naţional, ci numai pe plan local, tocmai pentru a exclude posibilitatea unor schimbări radicale prin manipularea maselor.

Presedintele Carstens a aparţinut iniţial aceluiaşi partid politic al cărui preşedinte era cancelarul Kohl, fiind suspendat la data alegerii sale în cea mai înaltă funcţie, incompatibilă cu apartenenţa la o formaţiune politică. Mai trebuie spus că acesta a fost ales preşedinte când Uniunea Creştin Democrată se afla în opoziţie, deoarece în Germania preşedintele este ales de regulă dintre membrii parlamentului fracţiunii celei mai puternice.

Carstens a apelat la cei mai mari experţi în drept constituţional şi numai după ce aceştia au avizat pozitiv cererea cancelarului Kohl, a acceptat dizolvarea parlamentului şi noi alegeri.

Mai trebuie spus că preşedintele Germaniei este într-adevăr o persoană neutră şi situată deasupra partidelor politice. Au existat discuţii privind modificarea legii privind alegerea preşedintelui şi desemnarea acestuia în mod direct. Aceste propuneri au fost însă respinse de majoritatea factorilor responsabili, deoarece nu se doreşte să se creeze pentru preşedinte o poziţie mai puternică decât cea pe care o are în prezent sau un argument care să-i dea posibilitatea de a pretinde o legitimitate mai mare.

Se consideră că preşedintele Germaniei nu trebuie să fie în niciun caz un opozant al guvernului sau un vector al disputelor politice.

Preşedintelui Carstens i-a succedat Richard von Weizecker până atunci primar general al Berlinului, acest oraş având după cum se ştie statut de land federal.

Weizecker este unul din cei mai inteligenti politicieni pe care i-a avut Germania de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, însă persoana şi familia sa au dat naştere la unele controverse, din care nu puţine sunt de înţeles.

Tatăl său a fost secretar de stat în Ministerul de Externe şi adjunct al lui Ribbentrop, care a fost condamant la moarte de Tribunalul din Nurnberg şi executat. Weizecker şi-a apărat în calitate de avocat tatăl, care totuşi a fost condamnat la 7 ani de închisoare. Cu toate acestea Weizecker a continuat să-şi apere tatăl în public, dezvoltând o logică împotriva căreia cu greu te puteai sustrage.

Weizecker s-a situat la stânga Partidului creştin democrat şi nu de puţine ori în discordanţă cu cancelarul Kohl. El a obţinut un al doilea mandat de 5 ani bazat pe sprijinul Partidului social democrat şi luând în calcul imposibilitatea lui Kohl de a repudia pe cel care provenea din propriul său partid şi care era susţinut fară rezeve de cel mai mare partid de opoziţie.

Lui Richard Weizecker i-a urmat Roman Herzog până atunci preşedintele Curţii Constituţionale.

Pentru a-şi sublinia independenţa, Herzog a declarat de la început că exclude cu desăvârşire o nouă candidatură.

În acest context doresc să arăt manevra lui Kohl care a căutat să evite neplăcerile pe care le-a avut cu Weizecker. La preşedenţia Germaniei se găseşte un secretar de stat care ţine legătura cu guvernul federal. Herzog a dorit să îl numească în această funcţie pe doctorul Zierlein, mâna sa dreaptă, directorul Curţii Constituţionale, ceea ce echivalează cu funcţia de secretar general şi este de fapt şeful adminstraţiei şi fact totum în relaţiile interne şi externe.

În Germania se evită titlurile pompoase şi în mod similar atât în camera superioară, cât şi în camera inferioară a parlamentului, şeful administraţiei este denumit director.

Doctorul Zierlein mi-a povestit personal cum a fost blocată numirea sa de opoziţia lui Kohl, care a vrut să aibă la preşedenţie un om care să-l informeze de absolut tot ce se întâmplă în această instituţie.

Lui Herzog i-a succedat Johannes Rau, fost prim-ministru în landul Renania de Nord Westfalia.

Rau a fost un om deosebit de modest şi a refuzat chiar să ocupe întregul palat prezidenţial pe care l-a împărţit cu preşedintele parlamentului. Soţia sa se ducea pe bicicletă îmbrăcată în blugi şi îşi făcea singură cumpărăturile.

Lui Rau i-a urmat Köhler, fost preşedinte al Fondului Monetar Internaţional, un om deosebit de capabil şi modest. În timpul mandatului său s-a iscat o discuţie cu privire la participarea Germaniei în războiul din Afganistan şi la alte acţiuni de luptă în diferite părţi ale lumii.

Făcând uz de dreptul său de a da un semnal în politica de urmat, Köhler a atras atenţia că Germania este o naţiune exportatoare şi dependentă în totul de comerţul exercitat în mod liber. Ca atare, spunea el, Germania trebuie să îşi apere dreptul de a putea face comerţ, ceea ce nu exclude participarea la acţiuni militare menite să conserve acest drept.

Declaraţia lui Köhler nu a fost bine primită de unii fruntaşi social democraţi, fără a mai menţiona pe foştii comunişti.

În Germania există un consens care în cele mai multe cazuri a fost respectat de toţi şi care presupune respectul faţă de persoana preşedintelui ţării. Ca urmare a repudierii trecutului, codul penal german nu incrimineaza ultrajul. Insulta adusă unui vagabond sau scuiparea cancelarului şi pălmuirea acestuia, cum din păcate s-a mai întâmplat în trecut, sunt considerate ca insultă şi tratate absolut identic. Există o singură excepţie în codul penal, aceasta incriminând defăimarea preşedintelui ţării.

De fiecare dată când se aduc critici preşedintelui, acestea fiind în marea majoritate a cazurilor ponderate şi exprimate în mod civilizat, au loc reacţii vehemente, de cele mai multe ori chiar din partea reprezentanţilor aceluiaşi partid care au exprimat aceste critici şi care cer în mod imperativ propriilor lor colegi să-şi modereze tonul şi să respecte persoana preşedintelui.

Köhler s-a simţit jignit de criticile care i-au fost aduse şi a înţeles să îşi dea demisia. Cei mai mulţi au înţeles şi au respectat decizia sa, unii însă au considerat că preşedintele nu are voie să se arate atât de sensibil.

Potrivit legii, preşedintelui Germaniei i se plăteşte aceeaşi indemnizaţie şi după expirarea mandatului său. Aceasta este valabilă şi în cazul demisiei. Indemnizaţia este de 16.000 de euro lunar, beneficiind în continuare de folosinţa biroului în palatul prezidenţial, secretară, şofer şi maşină de serviciu.

La data de 3 iunie 2010, la trei zile după demisia lui Köhler, a fost ales Christian Wulff preşedinte al Germaniei. Acesta deţinea funcţia de prim-ministru al landului Saxonia Inferioară a cărei capitală este Hanovra.

Înainte de a se afla în fruntea guvernului landului, acesta era un avocat fără mare succes în oraşul Hanovra.

Anterior datei la care a devenit şeful guvernului, în calitate de lider al opoziţiei în parlamentul landului, s-a remarcat prin criticile sale dure împotriva prim-ministrului, amestecat într-o afacere de sponsorizare. Wulff a solicitat nu numai demisia acestuia, dar şi micşorarea pensiei pe care acesta ar fi urmat să o primească şi a indemnizaţiei care i s-ar fi cuvenit potrivit legii pentru perioada până la intrarea la pensie.

Tot Wulff s-a remarcat prin criticile sale acerbe formulate împotriva lui Johannes Rau, în acel moment preşedinte al Germaniei. Lui Rau i se reproşau zborurile făcute în interes personal cu avioanele aparţinând uneia dintre cele mai mari bănci din Germania care aparţinea landului Renania de nord Westfalia. Aceste zboruri datau încă din vremea în care Rau era prim-ministru al acestui land, folosind la fel ca mulţi alţi politicieni social democraţi avioanele băncii ca taxi.

Încă din perioada în care Wulff conducea guvernul din Hanovra a divorţat de soţia sa pentru a se recăsători cu o femeie mult mai tânără. Opinia publică şi presa din Germania este cât se poate de tolerantă cu privire la astfel de situaţii. Nenumăraţi politicieni de primă marcă şi-au părăsit soţiile pentru a se recăsători cu femei mai tinere, uneori diferenţa de vârstă atingând 30 sau chiar 40 de ani.

În Germania se consideră că aceste situaţii privesc viaţa privată, în care nimeni nu are voie să se amestece şi cu atât mai puţin să facă aprecieri critice.

Ca atare nimeni nu a fost şocat de modificările de ordin matrimonial intervenite în viaţa lui Wulff şi opinia publică a acceptat faptul că acesta şi-a părăsit copiii din prima căsătorie, pentru a-şi reface viaţa cu o femeie care avea ea însăşi un copil născut în afara căsătoriei.

Soţia lui Wulff, Bettina, a fost cea mai atractivă femeie din politică şi a fost admirată pentru eleganţa vestimentară pe care o afişa şi de modul impecabil în care îşi juca în public rolul de first lady. Din păcate pentru Wulff, căsătoria încheiată a fost legată de necesitatea de a face faţă unor apreciabile necesităţi de ordin material, cauzate nu în ultimul rând de pretenţiile noii lui tovarăşe de viaţă.

Wulff a trebuit să îşi cumpere o casă, relativ modestă şi care nu ar fi fost de invidiat nici măcar de un chioşcar din România. Această casă a costat totuşi mulţi bani raportat la veniturile sale, astfel încât a trebuit să ia un credit de la bancă. Au existat mari suspiciuni cu privire la acordarea acestui credit, în care a fost amestecat un om de afaceri apropiat lui Wulff şi despre care s-a spus că aştepta obţinerea unor avantaje materiale.

Wulff a mai fost amestecat într-un scandal privind efectuarea unui zbor pe care Lufthansa i l-a dăruit în categoria business. Explicaţiile sale au fost destul de confuze şi s-au referit la soţia sa care ar fi acceptat acest cadou în necunoştinţă de cauză. În final a achitat diferenţa de preţ şi incidentul a fost considerat pentru un timp închis.

Aceste discuţii s-au născut în special după ce Wulff a fost ales preşedinte al Germaniei şi s-au înmulţit prin alte dezvăluiri, care chiar dacă nu erau de o gravitate extremă, prin frecvenţa lor au început să-l discrediteze.

Astfel s-a relatat despre faptul că un om de afaceri cu care se afla în relaţii de prietenie, a reţinut şi a achitat pentru el costul unei şederi de câteva zile într-un hotel de lux din insula Sylt. Wulff a pretins că i-ar fi returnat cash prietenului său suma de 300 de euro, lucru destul de puţin obişnuit în Germania, unde plăţile se fac în general prin intermediul băncii.

În presă, şi în special pe internet, au început să apară zvonuri, la început voalate, despre trecutul soţiei lui care ar fi aparţinut unui escort service din Berlin sau care chiar ar fi activat în bordeluri de lux. În final a rămas gravidă înainte de divorţul lui Wulff, tocmai pentru a-i forţa acestuia mâna şi a-l obliga să o ia în căsătorie.

Procuratura a procedat la efectuarea de perchiziţii la administraţia prezidenţială şi a sechestrat calculatoare şi dosare necesare anchetei penale.

Presiunea exercitată asupra lui Wulff a căpătat astfel de proporţii, încât acesta nu a mai putut evita demisia, care a avut loc într-un cadru festiv având-o alături pe soţia sa, care ca de obicei a făcut o notă foarte bună în ceea ce priveşte imaginea şi modul ei de a se prezenta.

Wulff a ţinut în mod special să îi mulţumească soţiei sale pentru sprijinul pe care i l-a acordat şi să îşi exprime regretul cu privire la prejudiciile morale suferite de aceasta.

La puţin timp după demisia sa, Bettina Wulff a publicat o carte care contrar marilor ei speranţe nu s-a bucurat de niciun succes. În această carte se plângea printre altele de dificultăţile sale intime şi de performanţele necorespunzătoare ale soţului ei. Foarte curând a urmat despărţirea, după care Bettina a rămas în casă, iar Wulff şi-a închiriat o locuinţă continuând să plătească ratele pentru imobilul achiziţionat după divorţ. Despre Wulff nu se mai vorbeşte în presă. S-a relatat că a stat un timp într-o mănăstire pentru a se reculege şi a-şi reveni din depresiile de care fusese cuprins.

Opinile exprimate în privinţa sa sunt diferite. Nu puţini consideră că a fost vânat de presa tabloidă, care în acest fel şi-a mărit substanţial tirajul. Pentru obţinerea unui avantaj dovedit de 200 sau 300 de euro consideră aceştia, zgomotul produs este disproporţionat. Cei mai mulţi consideră însă conduita fostului preşedinte incompatibilă cu cerinţele pentru a accede la cea mai înaltă funcţie în stat.

Wulff a refuzat să plătească o amendă de 20.000 de euro, care ar fi condus la clasarea dosarului, astfel încât procuratura a formulat rechizitoriu, solicitând instanţei încuviinţarea trimiterii în judecată penală. Instanţa a admis cererea procuraturii într-o formă diminuată, schimbând calificarea juridică din luare de mită în primire de foloase necuvenite. Deşi este de necontestat că Wulff a intervenit pentru producătorul de film care îi plătise hotelul, s-a considerat că nu poate fi stabilită o legătură între această intervenţie şi beneficiul de care a profitat.

Succesorul lui Wulff a devenit Joachim Gauck care a condus anterior autoritatea corespunzătoare CNAS-ului din România. Gauck provine din landurile care au aparţinut RDG-ului. Este de profesie pastor şi a fost ales preşedinte la data de 18 martie 2012. Este foarte simpatizat şi respectat şi, deşi căsătorit, este despărţit în fapt şi are o tovarăşă de viaţă care îndeplineşte funcţia de first lady. Aceasta este încă o dovadă a spiritului liberal şi de toleranţă care domneşte în societatea germană. S-a trecut peste faptul că este pastor şi deşi căsătorit, întreţine o relaţie de convieţuire cu o altă femeie. Mai mult decât atât, s-a apreciat faptul că nu s-a recurs la un divorţ şi la o nouă căsătorie, care ar fi avut ca urmare dobândirea de avantaje materiale de către actuala lui tovarăşă de viaţă, prin câştigarea drepturilor de pensie şi dobândirea unui statul oficial. S-a considerat o dovadă de curaj din partea ambilor, faptul că au înţeles să îşi păstreze statutul pe care l-au avut înainte de dobândirea celei mai înalte demnităţi din stat.