Sistemul parlamentar german este bicameral. Pe lângă camera superioară, bundestagul, există şi o cameră inferioară, bundesratul. Bundestagul se compune din deputaţii aleşi în urma alegerilor pe plan federal care au loc o dată la 4 ani. Bundesratul este format din reprezentanţii landurilor, Germania fiind după cum se ştie un stat federal. Legile votate de bundestag trebuiesc aprobate în bundesrat.

Dacă partidele aflate la putere au şi majoritatea în bundesrat, procesul de guvernare are loc fără mari dificultăţi. Se întâmplă însă destul de des ca în urma alegerilor de land, opoziţia să câştige majoritatea în bundesrat, putând prin aceasta să respingă legile votate în bundestag.

Situaţia poate fi şi mai complicată în cazul în care anumite landuri sunt guvernate de o coaliţie.

Există landuri guvernate de o coaliţie formată de Partidul social democrat şi Partidul creştin democrat, după cum există landuri guvernate de social democraţi sau de creştini democraţi în coaliţie cu liberalii.

Dacă luăm ca exemplu situaţia de faţă, în care Partidul creştin democrat guvernează la nivel federal cu liberalii, se pune problema cum vor vota în bundesrat anumite landuri, unde liberalii guvernează cu social democraţii. Sau cel puţin tot atât de dificil, cum se poziţioneză Berlinul care are statut de land şi care este guvernat de social democraţi în coaliţie cu creştin democraţii?

În cazul în care bundesratul respinge legile votate în bundestag acestea se înaintează unei comisii de mediere.

În marea majoritate a cazurilor se găseşte o soluţie de compromis, o situaţie de blocadă nu a existat decât o singură dată, când Partidul social democrat era condus de La Fontaine, actualul lider al partidului de stânga în care sunt reprezentaţi foştii comunişti.

Hotărârile importante ale bundestagului sunt dezbătute în genere în comisiile de specialitate.

Însoţind o delegaţie a Ministerului de Justiţie am fost primiţi de comisia juridică a bundestagului.

Am fost impresionat de spiritul nepartinic în care se lucrează şi de profesionalismul experţilor care lucrează în cadrul acestei comisii. Punctele de vedere exprimând opinii diferite ale partidelor sunt discutate fără patimi sau prejudecăţi, ajungându–se de obicei la o soluţie de compromis.

Bundestagul are propria lui poliţie care nu este subordonată Ministerului de Interne, ci exclusiv preşedintelui acestei camere. Poliţia budestagului colaborează atât cu poliţia locală sau a landului, cât şi cu cea federală, care însă nu au absolut nicio competenţă în interiorul parlamentului şi nici măcar în spaţiul aflat în jurul acestuia.

Bundestagul are un număr de 620 de deputaţi. Un organism atât de mare nu poate lucra efectiv, motiv pentru care aşa după cum am spus, majoritatea hotărârilor importante sunt rezultatul activităţilor desfăşurate în cadrul comisiilor de specialitate.

Se pare că puterile învingătoare care au avut o mare contribuţie la anumite prevederi ale constituţiei germane, nu au dorit ca reprezentanţii poporului să exercite în mod direct şi efectiv puterea în stat. Un parlament poate fi rodul unui curent de opinie, iar acesta să se datoreze unei situaţii de conjunctură, în care partide extremiste ar putea să aibă o influenţă hotărâtoare. Este tocmai ceea ce a înţeles să evite constituţia Germaniei.

Din acest motiv foarte puţini deputaţi sunt aleşi în mod direct, în timp ce marea majoritate sunt aleşi pe listele de partid. Ca atare, deputaţii trebuie să execute comenzile de partid, hotărârile importante fiind luate de partide, hotărâri pe care deputaţii trebuie să le sprijine prin votul lor. Un deputat care ar adopta în bundestag o linie diferită de cea dispusă de partidul căruia îi aparţine, riscă să nu se mai găsească pe liste în cadrul alegerilor următoare şi în acest fel să-şi piardă calitatea de ales al poporului şi să devină un politician lipsit de importanţă.

În ceea ce priveşte sistemul electoral acesta se caracterizează prin exerciţiul a două voturi pentru fiecare alegător.

Primul vot este dat pentru candidatul care ar urma să fie ales în mod direct în cazul în care acesta ar obţine majoritatea. Cel de al doilea vot este dat pentru listele unui partid, urmând ca ulterior în funcţie de numărul de voturi obţinut pe liste să se stabilească ce deputaţi au fost aleşi.

Făcând o comparaţie cu alte ţări, sistemul este diferit de cel aflat în vigoare în Franţa, unde alegerile au loc în două tururi de scrutin. În cel de-al doilea tur de scrutin au dreptul să se prezinte în alegeri numai partidele care s–au aflat în primele două locuri, legea permiţând însă formarea de alianţe.

Sistemul electoral din Anglia nu prevede votul pe listă, existând numai votul majoritar. În acest fel este posibil ca un fruntaş important al partidului care a câştigat alegerile să trebuiască să părăsească politica, întrucât nu a obţinut majoritatea în circumscripţia electorală în care a candidat. În Anglia un ministru trebuie să fie obligatoriu membru al camerei comunelor.

Un sistem total opus celui german este cel american. Deputaţii nu sunt câtuşi de puţin dependenţi de partidul din care fac parte, trebuind să ţină cont numai de electoratul din circumscripţia electorală în care au fost aleşi.

Un mare deficit al sistemului electoral german îl reprezintă faptul că acesta permite fărâmiţarea partidelor.

Iniţial nu au existat decât două partide mari, Partidul creştin democrat şi Partidul social democrat. Cel de al treilea partid, cel liberal, a fost întotdeauna un partid mic care în general s–a situat cu puţin deasupra pragului electoral de 5%. Totuşi acest mic partid a devenit foarte important ca urmare a faptului că niciunul din celelalte două partide nu reuşeau singure să formeze majoritatea. Aceasta a fost cauza pentru care Partidul liberal a participat la toate guvernele, fie creştine democrate, fie social democrate, excepţie făcând scurtele perioade în care ţara a fost guvernată de o mare coaliţie.

Partidul liberal a schimbat în mod repetat frontul, părăsind coaliţia creştin democrată pentru a se alia cu social democraţii şi părăsindu–i pe aceştia pentru a reveni la prima dragoste.

La sfârşitul secolului trecut a apărut un alt partid, cel al ecologiştilor, care se denumesc verzi, partid care multă vreme nu a fost luat în serios, pentru ca în momentul de faţă să aibă un procent de aproximativ 15% printre alegători. Partidul verzilor a intrat şi la guvernare, la început la nivel de land, pentru ca apoi să intre în coaliţie cu social democraţii şi să câştige două mandate sub cancelarul Gerhard Schröder.

După unificare scena politică s–a mai îmbogăţit cu un partid, cel al foştilor comunişti din RDG.

În sfârşit şi–a făcut apariţia de curând Partidul piraţilor, format în genere din oameni tineri, care s–au axat în cea mai mare parte pe slogane de libertate fără limite pe internet.

Acest partid a avut iniţial foarte mulţi adepţi şi se aştepta din partea lor o reprezentare puternică în parlament. Rivalităţile dintre liderii săi au dus la lupte interne care au slăbit foarte mult partidul, astfel încât perspectivele acestuia de a intra în parlament sunt îndoielnice. De altfel acest partid nu are un program propriu şi este definit chiar de mulţi dintre adepţii săi ca fiind partidul care nu ştie ce vrea şi care pe parcurs speră să îşi găsească locul şi direcţia.