Guvernul Germaniei este condus de cancelarul federal, acesta având atribuţii mai mari decât şefii de guverne ale celorlalte ţări europene.

Potrivit constituţiei germane cancelarul federal este cel care stabileşte linia de urmat a politicii Republicii Federale Germania.

Cancelarul federal nu poate fi demis de parlament în modul în care se procedează în toate ţările, fiind necesar un vot de neîncredere „constructiv”. Aceasta înseamnă ca o dată cu moţiunea de neîncredere, parlamentul trebuie să întrunească majoritatea privind instaurarea unui nou cancelar federal. Dacă parlamentul nu a reuşit să întrunească o astfel de majoritate, cancelarul federal rămâne în funcţie, în ciuda votului de neîncredere care a întrunit majoritatea. Atribuţiile cancelarului federal sunt exercitate în continuare până în momentul în care parlamentul reuşeşte printr–un vot majoritar să instaureze un alt şef de guvern.

Prin aceste prevederi constituţionale s–a urmărit evitarea unei instabilităţi guvernamentale şi schimbarea prea des a guvernelor, aşa cum s–a petrecut în timpul Republicii de la Weimar, aşa cum se petrece în Italia şi aşa cum s–a petrecut în Franţa, în timpul celei de a patra republici înainte de reformele impuse de generalul de Gaulle.

O încercare eşuată de a demite guvernul printr-un vot de neîncredere constructiv, a avut loc în aprilie 1972, când opoziţia a propus o moţiune împotriva cancelarului Willy Brand şi înlocuirea lui cu Rainer Barzel, preşedintele de la acea dată a Partidului creştin-democrat şi liderul fracţiunii parlamentare a acestui partid.

Calculul aritmetic demonstra succesul neîndoelnic a lui Barzel, deoarece mai mulţi deputaţi ai coaliţiei guvernamentale trecuseră la creştin-democraţi. Au lipsit însă două voturi astfel încât moţiunea a fost respinsă, iar Brand a putut rămâne mai departe cancelar federal.

Ulterior s-a stabilit că agenţi ai securităţii din R. D. G. au mituit mai mulţi deputaţi, pentru ca aceştia să voteze împotrivă. Numai Julius Steiner, C. D. U., a încasat 50.000 de DM, o sumă imensă la acea dată.

Despre Barzel, cea mai tragică figură a politicii germane de după război, voi relata cu o altă ocazie.

Poziţia predominantă a cancelarului federal a fost slăbită în ultimele decenii ca urmare a necesităţii formării guvernelor de coaliţie.

Astfel, Partidul liberal nu numai că a exercitat mari presiuni pentru a–şi impune anumite puncte de vedere, de multe ori nejustificate, în raport de cele aproximativ cele 5-6% din voturile obţinute în alegeri, dar ameninţările cu ruperea coaliţiei au fost puse în practică şi au condus la formarea unor coaliţii.

Astfel cancelarul Kohl a venit la putere ca urmare a ieşirii Partidului liberal din coaliţia cu social democraţii.

Liderul liberal Heinz Dietrich Genscher, şi-a păstrat postul de vicecancelar şi ministru de externe şi a exercitat o influenţă covârşitoare asupra guvernului. Imensul aparat al Ministerului de Externe avea câte un departament care de fapt dubla fiecare minister. Hotărârile importante erau de multe ori luate nu în cadrul Ministerului de Resort, ci de către Genscher în calitate de ministru de Externe. În special în materie de economie Genscher hotăra aproape discreţionar ce credite şi ce ajutoare în valoare de miliarde trebuie acordate unei anumite ţări.

La începutul guvernării sale Kohl a numit la Ministerul de Externe un secretar de stat, membru al formaţiunii sale politice cu scopul de a–l ţine la curent cu tot ceea ce se întâmplă, precum şi în încercarea de a–l contracara pe Genscher.

Mertens, aşa cum se numea acest secretar de stat a fost în foarte scurt timp eliminat la cererea lui Genscher, care din acel moment şi–a instalat în funcţiile de secretar de stat numai oamenii săi devotaţi, care au fost promovaţi în mare parte dintre şefii săi de cabinet.

O altă încercare a lui Kohl a fost aceea de a controla Ministerul de Externe prin intermediul departamentului de resort al cancelariatului. În fruntea acestui departament de politică externă se afla omul de încredere al lui Kohl, Tetschnik, care s–a aflat mult timp în clinci cu Genscher. Influenţa acestuia din urmă era atât de mare, încât i–a impus lui Kohl să se despartă de Tetschnik, care a trebuit să părăsească aparatul cancelarului federal şi să se mulţumească cu un post la o mare companie, unde a primit, desigur, o remuneraţie de zece ori mai mare decât cea obţinută înainte.

Tensiunea dintre Kohl şi Genscher a fost atât de mare, încât cel dintâi a mers până acolo încât a ameninţat că îşi înaintează demisia, ceea ce l–a temperat pe cel din urmă, ajungându–se la o formulă de compromis.

Cu toată poziţia preponderentă a cancelarului federal, miniştrii de Resort sunt aşa cum este şi normal, şi asa cum era şi în România înainte de instaurarea comunismului, stăpânii minsterului pe care îl conduc.

Un corp de control al şefului de guvern aşa cum în mod aberant există în România nu este de conceput în Germania, aşa cum nu ar fi fost de conceput în ţara noastră înainte de sfârşitul războiului. Cancelarul federal nu poate exercita un control direct asupra unui minister în care numai şeful de resort are atribuţii de control.

Şedinţele guvernului federal se desfăşoară într–o sală de dimensiuni cu mult mai reduse decât aceea în care se întruneşte guvernul României.

Fotoliile din sala de şedinţă sunt desfăşurate în jurul unei mese sub formă de oval, iar cancelarul este aşezat în mijlocul şi nu în capul mesei. Lucrările au un aspect colegial şi în mod evident s–a căutat să se instaureze o atmosferă de apropiere între membrii guvernului şi să se evite o distanţă în raport de cancelar. Autoritatea cancelarului rezultă din prevederile constituţiei cunoscute şi acceptate de toţi, nefiind nevoie de crearea unor simboluri specifice evului mediu în care slujitorii trebuiau să se prezinte în genunchi în faţa stăpânitorului, pe care nu aveau voie sa îl privească în ochi.

În America în care şeful guvernului este însuşi preşedintele, acesta se aşează de asemenea la mijlocul mesei, înconjurat de colaboratorii săi.

Din acest punct de vedere găsesc ridicol modul de desfăşurare a şedinţelor de guvern în ţara noastră, în cadrul cărora Prim-ministrul stă în capul mesei la o distanţă imensă de ceilalţi membrii ai guvernului, comunicarea nefiind posibilă decât prin intermediul tehnicii. Fără să vrei te întrebi care mai este rostul acestor şedinţe de guvern, întrucât prin intermediul tehnicii guvernul ar putea să se întrunească fiecare de la locul unde se află. Desigur în acest caz nu şi–ar mai putea găsi loc înscenarea menită să îl ridice pe şeful guvernului şi să demonstreze că este un altfel de om decât ceilalţi participanţi.

Şeful guvernului ar avea la dispoziţie alte mijloace de a se impune, mijloace pe care constituţia i le pune la îndemână, dar şi autoritatea sa morală.

Cancelarul german nu are nevoie totdeauna să facă apel la autoritatea funcţiei pe care o exercită, întrucât autoritatea propriei sale persoane este de cele mai multe ori acceptată.

Cancelarul geman are dreptul în orice moment să demită un ministru în funcţie.

În istoria Germaniei de după război nu au existat decât două cazuri în care s–a făcut uz de acest drept constituţional.

Cancelarul Schröder l–a destituit pe ministrul Apărării Scharping, acesta din urmă fusese amestecat în mai multe scandaluri, ultimul dintre ele fiind acela de fi acceptat cadouri apreciabile de la o persoană îndoielnică, care se ocupa cu organizarea de festivităţi la care participau politicieni de frunte. Înainte de aceasta, aflându-se în concediu în Majorca cu baroneasa Pilati-Borggreeve, se lăsase fotografiat în chiloţi, în timp ce soldaţii germani mureau sau îşi puneau viaţa în pericol în Afgannistan.

Scharping îşi părăsise soţia cu care avea 5 copii, pentru a intra în concubinaj cu acea baroneasă, alături de care se simţea flatat.

Ca şi alţi politicieni, Scharping se căsătorise de tânăr şi se pare că era lipsit de experienţă în materie de femei.

La fel ca şi alţi colegi ai săi, nu a realizat faptul că în poziţia sa este supus atacurilor unor femei versate care îşi urmăresc propriul lor interes sau poate chiar sunt manevrate din spate.

Scharping a refuzat să îşi dea demisia cerută de şeful lui de guvern, iar acesta din urmă l–a demis din funcţie la data de 18 iulie 2002, cerând preşedintelui Germaniei să semneze un decret în acest sens.

Scharping era o personalitate cunoscută în Germania, fost Prim-ministru al Landului Renania Palatinat, iar la un moment dat fiind chiar preşedintele Partidului social democrat.

A plătit scump naivitatea şi slăbiciunea sa.

Pentru un politician expirat, se găseşte întotdeauna o sinecură. În momentul de faţă se relaxează, fuund preşedintele clubului bicicliştilor din Germania.

Mai recent cancelara Angela Merkel l–a destituit pe Rötgen, ministrul Mediului, şeful Partidului creştin democrat din landul Renania de nord Westfalia. Acest land are populaţia cea mai numeroasă în raport cu celelalte landuri, populaţie care se apropie de cea a României.

La alegerile de land, la care a candidat pentru funcţia de Prim-ministru, acesta a obţinut rezultate catastrofale, fapt care a determinat–o pe Angela Merkel să îi ceară demisia, iar la refuzul acestuia să procedeze la destituirea lui, fapt petrecut la data de 22 mai 2012. Greşeala strategică a lui Rötgen, a fost aceea că s-a opus repetatelor cereri ce i-au fost făcute, de a declara că în cazul unei înfrângeri, renunţă la postul său de ministru Federal, pentru a se stabili la Düsseldorf pentru a conduce opoziţia. Dorinţa sa de a-şi păstra postul ministerial în eventualitatea unei pierderi a alegerilor, a creat impresia că el însuşi nu este convins de victorie şi i-a îndepărtat mulţi alegători. Mai mult, a apărut în lumina unui carierist care se agaţă de scaun.

Rötgen, care fusese şi vicepreşedinte al Partidului social democrat, a pierdut şi şefia partidului la nivel de land şi este în momentul de faţă un politician neînsemnat.