Marile miciuni ale istoriei

Minciuna însoţeşte istoria încă de la data în care aceasta a luat fiinţă. Însăşi epoca preistorică tratată de istorici abundă în aproximaţii, presupuneri şi chiar minciuni.

Stăpânitorii au prezentat istoriei propria lor versiune menită să îi proslăvească şi să le justifice crimele. Din exces de zel cei aflaţi în slujba celor puternici au procedat la falsificări şi mai grosolane. La toate acestea se adaugă subiectivismul şi interesele din al căror unghi sunt apreciate evenimentele petrecute în trecut. Nimic nu este mai imprevizibil decât trecutul, remarca Orwell pe bună dreptate.

De-a lungul secolelor au luat naştere noţiuni menite să inducă oamenii în eroare şi să justifice modul de a acţiona al anumitor puteri. Cu toată diferenţa existentă între doctrinele elaborate de-a lungul unor mari intervale de timp, multe dintre acestea se aseamănă, în ciuda adversităţii care a existat între popoarele care au adoptat această doctrină.

Voi încerca să tratez câteva din aceste mistificări cu care sunt hrăniţi şi în ziua de astăzi sute de milioane de oameni, mare parte dintre ei ignoranţi, dar cei mai mulţi de bună credinţă.

1. Războaiele de apărare şi cele de agresiune

Această teorie nu este nouă, dar a căpătat forţă odată cu izbucnirea celui de- al doilea război mondial.

Uniunea Sovietică a proclamat „marele război pentu apărarea patriei”, declarându-se victima unei agresiuni şi ţară care este nevoită să se apere.

Aproape fără excepţie toate războaiele din istoria lumii au fost războaie de agresiune, fapt care nu a mai fost înregistrat de istorie atunci când agresiunea a fost urmată de succes.

Roma era un oraş mic şi lipsit de însemnătate atunci când a început să se extindă, cucerind un teritoriu după altul, pentru ca în final să stăpânească o mare parte a lumii.

Cucerirea statelor aflate în bazinul mediteranean, a Spaniei, a Britaniei, a unei părţi din Germania au fost acte succesive de agresiune.

Cucerirea Galiei de către Cezar, a Daciei de către Traian au fost de asemenea acte de agresiune însoţite de cruzimi imense şi chiar de genocid.

Anglia nu s-a apărat în Australia sau în Canada, ci a cucerit aceste teritorii fără nicio justificare morală. În Canada nu s-au sfiit să recurgă la război pentru a-i goni pe concurenţii francezi care invocau dreptul primului ocupant.

Războaie de agresiune au fost purtate de Anglia împotriva Indiei şi împotriva altor numeroase popoare şi numai în acest fel au reuşit să stăpânească timp de secole un sfert din suprafaţa globului.

La sfârşitul secolului al XIX lea Anglia a atacat fără niciun motiv legal statele existente la acea dată pe teritoriul de astăzi al Africii de Sud. Era vorba de statele întemeiate de colonizatorii olandezi cunoscuţi sub numele de buri, care se aşezaseră pe aceste teritorii nelocuite şi pe care se aflau doar câţiva hotentoţi, încă din anul 1652, întemeind republici prospere recunoscute de puterile europene ca Franţa, Olanda, Belgia, Prusia şi chiar Marea Britanie. Locuitorii Statului Liber Orange şi al Republicii Transval s-au apărat cu eroism, în final nu au mai putut face faţă covârşitoarei forţe militare a Marii Britanii. Când războiul era practic câştigat, comandantul Britanic Lord Kitchener a început exterminarea indirectă, nemiloasă, a populaţiei bure. Animalele, grânele, fermele erau declarate “obiective militare”, femeile şi copiii forţaţi să intre în ceea ce au fost primele lagăre de concentrare din lume. Acestea nu sunt o invenţie nazistă, ci britanică. În oribilul război sud african Anglia a procedat la dislocarea a mii de locuitori şi deportarea lor în pustiurile aflate în Sudan, unde majoritatea au murit în condiţii cu totul neomeneşti.

Duşmănia acerbă, dar justificată a irlandezilor împotriva Angliei este determinată de politica de genocid, pe care englezii au practicat-o timp de secole împotriva unui popor lipsit de apărare.

Irlandezii au fost goniţi din partea de nord şi obligaţi să se refugieze în partea de sud, care la acea dată era aproape nelocuită şi care este şi azi deosebit de aridă. Milioane de irlandezi au murit de foame, mulţi dintre ei neavând unde locui s-au refugiat în grote, în care o parte trăiesc şi acum. Şi astăzi există o populaţie nomadă, care vagabondează dintr-un loc în altul, urmaşii celor care au trăit în grote şi care nu s-au mai putut resocializa.

Englezii s-au desfătat în partea de nord pe care o stăpânesc şi astăzi, oprimând populaţia irlandeză devenită minoritară. În sud stăpânitorii englezi se distrau ieşind la vânătoare, vânatul fiind populaţia autohtonă, căreia i se nega dreptul de viaţă, asasinatul acestora fiind considerat un act util şi justificat.

Între 1845 şi 1949 în Irlanda a izbucnit o foamete căreia i-au căzut victimă milioane de oameni. În toată această perioadă vapoare încărcate cu alimente din Irlanda erau dirijate de Anglia pentru export. Irlanda care în Evul Mediu avea o populaţie egală cu a Poloniei este astăzi un stat cu un număr de 4,5 milioane de locuitori. Dacă ne referim la Rusia, acest stat nici nu a existat în momentul în care au fost întemeiate formaţiunile statale aflate pe teritoriul României de azi. Mongolii au cucerit în întregime teritoriile Rusiei de azi, iar principii aflaţi pe aceste meleaguri erau obligaţi să se târască în genunchi în faţa hanilor mongoli cărora le jurau credinţă.

Începutul timid al expansiunii moscovite se datorează lui Ivan Întâi, supranumit sacul cu bani. El a reuşit să obţină dreptul de a aduna impozitele pentru stăpânii săi mongoli, devenind astfel bogat şi pentru acea vreme deosebit de influent. Pe parcurs Moscova şi-a extins prin agresiune puterea asupra Kievului şi a unei formaţiuni statale cu adânci tradiţii, Nijni Novgorod.

Ivan cel groaznic a purtat aproape fără încetare războaie de agresiune, atât în vest, cât şi în est. Cea mai mare parte a cuceririlor lui Ivan al IV-lea în vest au fost pierdute după alegerea lui Stefan Bathory ca rege al Poloniei.

În est Ivan al IV-lea a reuşit însă să cucerească Kazanul de la hanul mongol şi din acest moment a început expansiunea ruşilor asupra unui imens teritoriu pentru care nu puteau justifica niciun fel de drept.

Pentru cel Mare a cucerit teritoriul pe care a construit Petersburg de la suedezi ca urmare a unui război de agresiune fără niciun fel de justificare morală.

Ecaterina a II-a şi-a extins teritoriul în dauna Imperiului Otoman, cucerind tot prin războaie de agresiune Crimeea şi alte teritorii aflate în vecinătate.

Nimic nu-i îndreptăţea pe ruşi să anexeze Georgia, Turkmenistanul, Tajikistanul, o însemnată parte a Armeniei, Cecenia şi alte numeroase teritorii, unele din ele răpite imperiului chinez aflat în dificultate.

Pentru a încheia referirea la anexiunile operate de Rusia vreau să amintesc răpirea Basarabiei care a avut loc în anul 1812. La acea dată Rusia a anexat un teritoriu locuit exclusiv de români şi care nu avea absolut nimic comun cu Rusia. Basarabia făcea parte din statul în fruntea căruia se afla Ştefan cel Mare şi care în acel timp nici măcar nu avea graniţă comună cu Rusia.

Ca atare este cu totul fals să se vorbească de războaie de agresiune sau de apărare.

Cel de-al doilea război mondial a început la 1 septembrie 1939 ca urmare a atacului declanşat de Germania împotriva Poloniei.

Ca întotdeauna, în istorie acest atac a fost precedat de o înscenare în care s-a pretins că Polonia ar fi atacat Germania.

Astfel de înscenări sunt obişnuite în istorie.

Pretextul intervenţiei masive a americanilor în Vietnam şi a bombardamentelor barbare împotriva Vietnamului de Nord l-a constituit așa zisul incident din golful Tonkin. La acea dată s-a pretins că navele şi artileria de coastă ar fi bombardat o navă de război aflată sub pavilion american. Între timp s-a dovedit că totul a fost o mistificare pentru a justifica agresiunea intervenită imediat după acest moment. A fost minţit congresul american, a fost indusă în eroare întreaga opinie mondială şi s-a procedat la mistificări prin intermediul mediilor.

Deşi considerat cauza declanşării celui de-al doilea război mondial, atacul Germaniei asupra Poloniei a fost în realitate un conflict regional, aşa cum au existat mii de astfel de conflicte în decursul istoriei.

În acest conflict regional a intervenit Anglia care alături de Franţa a declarat război Germaniei, ca urmare a unei declaraţii unilaterale prin care Marea Britanie asigura Polonia de sprijinul ei necondiţionat în cazul unei agresiuni. Această declaraţie considerată chiar de istoricii englezi ca fiind una din cele mai mari greşeli în politica Marii Britanii, a fost determinată de acţiunea discutabilă a lui Hitler, care la data de 19 martie 1939 a ocupat Cehoslovacia şi a desfiinţat acest stat, proclamând protectoratul Boemiei şi al Moraviei şi statul satelit slovac.

Acţiunea lui Hitler a urmat acordului încheiat la München la 30 septembrie 1938, în cadrul căruia Franţa şi Anglia, cedând presiunilor germane, au acceptat anexarea regiunii sudete din Cehoslovacia, regiune în care trăiau 3,5 milioane de etnici germani.

Chamberlain, primul ministru al Marii Britanii l-a lăsat încă de pe atunci pe Hitler să înţeleagă, că dacă până atunci a curs cerneală, la următorul act considerat de el ca agresiune va curge sânge. Chamberlain se afla în dificultate întrucât era acuzat chiar în propriul lui partid de faptul că ar fi cedat prea mult. În primul rând al opozanţilor din propriul partid se afla Churchill, avid de putere şi care juca singura carte care putea să-i satisfacă ambiţiile. Pentru a-l tempera pe Hitler, Chamberlain a dat această declaraţie unilaterală, care însă a avut urmări fatale. Polonezii care erau pe cale să se înţeleagă cu Germania au devenit intransigenţi.

Germania era despărţită de Prusia orientală printr-un coridor care aparţinea de statul polonez. Germanii cereau să li se dea dreptul să construiască o linie ferată şi o autostradă prin acest coridor.

Mult mai târziu, Republica Democrată Germania şi stăpânii lor din Kremlin au permis Germaniei de Vest să construiască o autostradă care să lege Republica federală de Berlinul de Vest.

În 1939 polonezii au considerat că germanii nu au dreptul la o cale de transport către imensele lor teritorii din est.

În acest fel a izbucnit războiul care dintr-un conflict regional a fost transformat într-un război mondial.

Marea Britanie şi aliatul ei Franţa care în puţin timp avea să capituleze în mod ruşinos, au declanşat un război Germaniei din cauza Poloniei, pentru ca ulterior să o abandoneze Uniunii Sovietice.

Polonezii au avut un rol însemnat în sistemul de apărare al Marii Britanii.

Pericolul cel mai mare pentru Anglia a fost în vara anului 1940, după ce Germania a cucerit în întregime Franţa în mai puţin de 4 săptămâni.

Germania a pregătit o invazie a Angliei care apărată de flotă nu putea fi cucerită decât cu ajutorul aviaţiei.

Această luptă decisivă denumită în istorie „bătălia Angliei” a fost câştigată de englezi cu ajutorul şi datorită piloţilor polonezi. Anglia avea un număr suficient de avioane, însă îi lipseau un număr însemnat de piloţi. Zeci de mii de militari polonezi s-au refugiat în Anglia, foarte mulţi dintre aceştia fiind piloţi experimentaţi care au luptat şi au împiedicat o invazie a Angliei.

În Anglia se afla un guvern polonez de exil condus de generalul Sicorski. Polonia a declanşat o rezistenţă împotriva Germaniei infinit mai mare decât cea pretinsă sau inventată de francezi. În pădurile din Polonia se aflau 400 de mii de soldaţi ai armatei patriei, astfel cum era denumită această forţă subordonată guvernului din exil.

Ca urmare a pactului dintre tâlhari intervenit la 23 august 1939, Uniunea Sovietică a ocupat aproximativ o treime din Polonia procedând la deportarea în Siberia a milioane de oameni. După data de 22 iunie 1941 când Germania a atacat Uniunea Sovietică, Anglia s-a aliat cu aceasta din urmă. Stalin a fost determinat să elibereze zeci de mii de militari polonezi făcuţi prizonieri şi să-i trimită în Anglia. Această armată în frunte cu generalul Anders, alături de mulţi alţi militari polonezi refugiaţi în Anglia au avut cele mai grele misiuni de luptă în Africa de Nord.

Începând cu anul 1943 Churchill a acceptat să renunţe la orice sprijin acordat Poloniei faţă de URSS, principalul său obiectiv fiind acela de a tempera Uniunea Sovietică, în ceea ce priveşte sprijinul acordat comuniştilor aflaţi în pragul de a câştiga războiul civil declanşat în Grecia. Pentru Marea Britanie, Grecia avea o importanţă covârşitoare datorită poziţiei geostrategice aflată în apropierea canalului de Suez, poarta de intrare pentru menţinerea puterii în imperiu.

Churchill nu numai că l-a abandonat pe Sicorski, dar a organizat şi asasinarea acestuia prin înscenarea unui accident de avion.

Însuşi Roosevelt, preşedintele american de la acea dată, a fost revoltat de procedeul la care Churchill a recurs şi într-o scrisoare i-a adresat reproşuri dure, amintindu-i şi de alte crime, în care oameni căzuţi în dizgraţia acestuia au fost eliminaţi într-un mod asemănător.