Invitaţie
Vă invităm să accesaţi articolul publicat la data de 31 octombrie 2013 de ziarul Curentul şi care priveşte modul în care sunt desemnaţi cei care ar trebui să reprezinte interesele ţării în afara graniţelor.
Promitem să completăm cele relatate cu constatări privind diplomaţii români din Germania, atât înainte de 1989, cât mai ales după această dată.
Scurtă privire asupra fostelor elite ale României
În aşa zisul regim burghez, adică cel existent înainte de instituirea dictaturii comuniste prin intermediul tancurilor sovietice, diplomaţii au constiuit o elită aleasă, preţuită de întreaga societate şi admirată în afara hotarelor, unde desfăşurau o activitate în folosul ţării.
Au mai existat şi alte elite, cum ar fi militarii. Aceştia străluceau în orice salon al societăţii şi se caracterizau prin bune maniere şi ţinută demnă.
A fi colonel reprezenta un lucru uriaş, acesta fiind comandant de regiment şi numit de rege.
Atunci când colonelul trecea pe străzile unui oraş de provincie, lumea se dădea la o parte şi niciun bal al notabilităţilor nu se deschidea înainte de a-şi face apariţia comandantul de regiment.
Comuniştii au scos din armată pe toţi ofiţerii vechi, aceştia fiind înlocuiţi cu oameni luaţi de la strung sau de la mătură şi care au fost făcuţi direct generali sau colonei.
Chiar atunci când primeau gradul de locotenent, avansarea se făcea într-un timp record.
Îmi aduc aminte de un cioban înscris fără examen la facultatea de drept, la secţia fără pretenţii şi care purta uniforma de locotenent major de securitate.
La foarte puţin timp am întâlnit din nou această brută în biblioteca facultăţii, de data aceasta însă având gradul de locotenent colonel. Fără îndoială avansarea s-a datorat loviturilor puternice pe care respectivul le-a dat duşmanului de clasă (în fălci). Nu rareori, vedeam pe stradă sau pe geamul casei în care locuiam, ofiţeri superiori care îşi suflau nasul cu mana, după care în mod igienic îşi ştergeau degetele pe manta.
După aşa zisa revoluţie, lucrurile nu au evoluat cu mult mai bine. Nu ştiu dacă există multe ţări în lume care să aibă un număr atât de mare de generali ca România.
General a devenit şi un antrenor de fotbal care nu a avut niciodată nimic cu armata, în afară de uniforma primită pe gratis şi de avantajele nemeritate.
De-a lungul a 40 de ani de dictatură comunistă, acest regim a avut dacă nu mă înşel, un sigur general de 4 stele, pe fostul dezertor şi spion sovietic, Emil Botnăraş.
În momentul de faţă nu mai ştie nimeni numărul generalilor de 4 stele, printre aceştia figurând şi odiosul Nicolae Doicaru, fost prim-adjunct al ministrului de Interne şi şef al securităţii din regiunea Dobrogea, unde prin torturi a înscenat procesul de la canalul Dunăre-Marea Neagră, soldat cu condamnarea la moarte şi executarea unor oameni absolut nevinovaţi.
Tot general cu 4 stele este şi un individ dubios a cărui singură apartenenţă la armată consta în activitatea ca ofiţer inferior de intendenţă, unde se ocupa de planificarea şi distribuirea izmenelor şi obielelor.
Pentru a încheia acest capitol vreau să mă refer la unul dintre cei mai apropiaţi oameni ai regelui Carol al II-lea, colonelul Urdăreanu, la care suveranul a ţinut atât de mult, încât a fost printre puţinii pe care i-a luat cu el în exil.
Carol al II-lea care a instaurat un regim dictatorial şi care a nesocotit normele morale ale societăţii româneşti, a determinat avansarea favoritului său în gradul de colonel.
Aceasta a creat un scandal atât de mare, încât favoritul regelui a fost obligat să îşi dea demisia din armată, primind ca premiu de consolare o funcţie în aparatul casei regale.
Aceasta demonstrează cât de puternice erau instituţiile statului şi tradiţiile acestei caste alese.
Magistraţii
Magistratura a constiuit în România una din cele mai alese elite ale societăţii. Pentru intrarea îm magistratură se dădea un examen foarte sever şi pentru avansare magistraţii erau supuşi continuu unor examene şi mai severe. Avasarea avea loc nu fără dificultate, dar în mod raţional şi selectiv. Din ajutor de judecător putea deveni judecător la judecătoria de pace. Exista o alternanţă între magistratura de scaun şi magistratura pledantă (procurorii). Un procuror de la Curtea de Apel era avansat de regulă consilier la curte, iar din această funcţie putea deveni prim-procuror sau procuror general.
Comuniştii au eliminat toţi foştii magistraţi pe care i-au înlocuit cu muncitori, absolvenţi ai şcolii juridice care la început a avut o durată de 6 luni, mai apoi de un an şi în final de 2 ani. Emil Bobu şi soţia sa Maria Bobu, ultimul ministru al Justiţiei dinainte de 1920, aveau 4 clase primare şi erau absolvenţi ai şcolii juridice de 6 luni.
Poliţia era compusă şi ea din oameni bine pregătiţi.
Lascăr Catargiu unul dintre cei trei membrii ai locotenenţei domneşti care a condus statul după abdicarea lui Cuza, fost prim-ministru şi ulterior ministru de Interne, a pus bazele organizării poliţiei, pe statuia lui se aflau înscrise cuvintele rostite de acesta: ”Doresc să fac din poliţie o a doua magistratură.”.
Diplomaţii
Primirea în serviciul diplomatic a fost rodul unui proces deosebit de selectiv.
Putem da exemplu pe Neagu Djuvara, provenit dintr-o veche familie boierească şi perfect cunoscător al limbii franceze.
La data de 23 august 1944 Neagu Djuvara nu era altceva decât un curier diplomatic, un grad inferior în diplomaţie, funcţie din care a fost trimis la Stockholm, pentru ca amabasadorul român să primească ultimele intrucţiuni pentru negocierile pe care le purta cu doamna Kolontay, ambasadorul sovietic, în vederea încheierii unui armistiţiu.
Pentru a face carieră în diplomaţie Neagu Djuvara ar fi trebuit să treacă nenumărate examene şi să aştepte un mare număr de ani.
Toate aceste criterii au dispărut în anul 1948, la data când comuniştii au instaurat-o pe Ana Pauker în fruntea ministerului.
Locul vechilor diplomaţi a fost luat de analfabeţi, majoritatea aparţinând securităţii.
Ultimul ambasador a lui Ceauşescu a fost Dinu Marcel, cel căruia Richard von Weizecker, preşedintele de atunci al Germaniei, a refuzat să-i dea mâna cu ocazia primirii întregului corp diplomatic la începutul noului an. Cu mult regret, a trebuit să fie retras de noul regim instaurat la putere după aşa zisa revoluţie. Acest individ compromis pe scena internaţională, a fost imediat avansat în fruntea diplomaţiei, primind postul de secretar de stat în Ministerul de Externe, poziţie din care vizita deseori Germania unde era primit cu plecăciuni până în pământ de tot personalul ambasadei. Ulterior a fost numit tot ambasador, dar de această dată în Republica Moldova.
Speranţele că din 1990 lucrurile vor putea reveni la normal nu s-au adeverit.
Prim-ministrul de Externe al regimului Iliescu a fost Sergiu Celac, spion sovietic la fel ca şi generalul Militaru devenit ministrul Apărării, generalul Vasile Ionel şi mulţi alţii aflaţi în slujba KGB-ului.
Primul ambasador în Germania impus de Silviu Brucan a fost Radu Comşa. Acesta şi-a făcut triumfător apariţia în Germania şi a luat o primă măsură radicală, aceea de a uni apartamentul rezervat ambasadorului cu cel al şefului reprezentanţei comerciale.
Comşa a avut o singură preocupare în perioada în care a funcţionat ca ambasador, protejarea şi proliferarea neamului său cu care a umplut ambasada, care se hrăneau şi mâncau pe gratis pe contul statului român. La sfârşitul fiecărei recepţii, vaşnicul ambasador avea grijă să dea dispoziţii ca toate alimentele şi băuturile rămase să fie transportate în apartamentele sale, în care se aflau un număr însemnat de lacomi devoratori.
Relaţiile stabilite în calitate de reprezentant al ţării le-a folosit exclusiv în găsirea în ţara de reşedinţă a unui post avantajos pentru fiecare din membrii numeroasei sale familii. Se pare că sarcina pe care şi-a propus-o a îndeplinit-o cu mult succes, cei mai mulţi aflându-se şi astăzi în Germania unde trăiesc bine şi au uitat de România, la fel cum au uitat asirio-caldeenii scrierea cuniformă. Unii din ei sunt prosperi oameni de afaceri, bineînţeles acestea făcute tot cu statul român şi în detrimentul acestuia.
Întâmplător mi-a căzut în mână un articol de ziar din epoca respectivă, în care un fost student a cărui viaţă fusese distrusă, relata suferinţele lui din epoca cea mai neagră din istoria ţării.
Articolul se încheia astfel: ”Astăzi când îi citesc în ziare numele lui de voievod, mă întreb dacă este acelaşi om care la acea dată purta cu totul alt nume, cel care m-a denunţat, m-a acuzat pe nedrept, a determinat exmatricularea mea din facultate şi m-a aruncat în neagra nenorocire.”.
Al doilea ambasador numit sub regimul Iliescu a fost Florea Dudiţă, fost rector, fost tractorist din Slatina şi rector al Universităţii din Braşov.
Dudiţă era un om cumsecade, blajin, dar cu totul neadecvat pentru funcţia în care a fost numit. Era obsedat că este urmărit atât de securitatea germană, cât mai ales de cea din România.
Se pare că omul ştia ce vorbeşte, întrucât structurile ceauşiste s-au păstrat până în ziua de azi.
Portarii ambasadelor ca şi cifratorii nu sunt angajaţii Ministerului de Externe, ci ai Serviciului de informaţii, adică ai fostei securităţi.
Aceştia se subordonau numai formal ambasadorului aflându-se sub comanda directă a ofiţerului de securitate desemnat de SIE. Clădirea ambasadei din Bonn construită în timpul lui Ceauşescu este imensă şi se află în una din cele mai bune poziţii pe malul Rinului.
Modul de construcţie reflectă întru totul concepţia comunistă menită să supravegheze fiecare membru al personalului, începând de la ambasador şi terminând cu femeia de serviciu.
Impresionanta clădire are două intrări, cea oficială, şi cealaltă secundară pentru salariaţi.
Toţi membrii ambasadei erau obligaţi să locuiască în această clădire, un adevărat ghetou.
Nimeni nu avea voie să părăsească amabasada fără a avea bilet de voie. Ieşirea nu se făcea individual, ci în grup, după care fiecare trebuia să prezinte un raport în care să evidenţieze tot ceea ce a făcut în timpul în care s-a aflat în afara zidurilor amabasadei. Grupul se afla sub supravegherea unui membru al securităţii care întocmea şi el un raport cu privire la eventuale abateri sau gesturi menite să creeze suspiciuni.
Intrarea secundară este meschină. Etajele superioare sunt accesate fie pe o scară îngustă sau un lift în suprafaţă de aproximativ 1,5 mp. Liftul se află într-o stare deplorabilă şi cei care se încumetă să îl folosească mulţumesc soartei, atunci când l-au părăsit fără a fi victima unui accident.
Intrarea principală are la rândul ei două uşi, una de proporţii mari care se deschide atunci când au loc recepţii şi cealaltă folosită pentru consulat.
Spaţiul destinat consulatului este la fel conceput, în total dispreţ faţă de om.
Solicitanţii la serviciile consulare sunt nevoiţi să stea în picioare într-un spaţiu redus.
Pe vremea lui Ceauşescu se primeau numai câte trei persoane, celelalte fiind obligate să stea la poartă indiferent dacă era ploaie, ger sau ninsoare.
Securistul de serviciu striga cu o voce de comandă la aceia pe care nu-i considera oameni: ”Să mai intre trei persoane!”.
Sălile de recepţie sunt spaţioase având geamuri imense şi o terasă care dă direct la Rin.
Modul de construcţie al încăperilor denotă totuşi o lipsă de bun gust şi o concepţie lipsită de imaginaţie privind rolul unei ambasade.
La data ridicării construcţiei, ambasador era Râmbu, fost ministru al Industriei forestiere. Acesta a împânzit pereţii şi plafoanele ambasadei cu lemn, ceea ce s-ar fi potrivit la o cabană sau la un hotel alpin, nu însă în saloanele ambasadei uneia dintre cele mai importante ţări din Europa Occidentală.
Va urma