Cu privire la modul în care s-au reflectat evenimentele din Ungaria în mediul studenţesc din Bucureşti

Completare la materialele deja existente

La data de 23 octombrie 1956 mă aflam la bunul meu prieten Doru Staicu, student la medicină în anul IV şi devenit ulterior medic legist.

Casa lui Doru, mai precis camera în care acesta locuia la părinţii săi, era un punct de întâlnire a numeroşi tineri, toţi studenţi în Bucureşti la diferite facultăţi.

În acea vreme condiţiile de locuit erau deosebit de precare şi foarte puţini tineri aveau posibilitatea să primească vizite fără să îşi deranjeze familia sau chiar vecinii, pentru că pe atunci de cele mai multe ori locuinţele erau împărţite între mai multe familii.

Doru avea o cameră separată şi relativ izolată de restul locuinţei în care locuia familia sa.

În această cameră simplă se adunau continuu nu numai colegi ai lui Doru de la medicină, dar şi alţi studenţi de la politehnică, arhitectură sau alte facultăţi.

Aproape totdeauna camera era plină, noi purtând discuţii pe teme de istorie, literatură sau filozofie, acestea prelungindu-se de multe ori până noaptea târziu.

Tot acolo se organizau numeroase petreceri, în cadrul cărora se dansa la muzica unui magnetofon adus de către cineva, care avea acest mare privilegiu de a poseda un astfel de aparat, pe care foarte puţini dintre noi îndrăzneau să şi-l dorească.

În seara zilei respective îşi face apariţia în grupul nostru un prieten comun, deosebit de simpatizat şi preţuit de toţi, Ninel Filipescu. Acesta era student la chimie industrială, făcea parte dintr-o familie bună şi era deosebit de inteligent şi plăcut, cântând la pian şi la chitară, având şi o voce care te fermeca.

Ninel era foarte agitat şi ne-a întrerupt conversaţia anunţându-ne că în Ungaria s-a declanşat revoluţia şi comunismul este pe care de a se prăbuşi. La început niciunuia dintre noi nu i-a venit să creadă, întrucât comunismul să înrădăcinase atât de mult în structurile societăţii încât părea de neclintit, iar cei mai mulţi dintre noi, ca şi părinţii noştri, se resemnaseră în credinţa că ne va fi dat să murim conduşi de această dictatură odioasă.

Pe măsură ce Ninel care era departe de a fi un exaltat, ne povestea lucruri concrete şi sursele provenite din relatările posturilor de radio străine, am realizat o parte a realităţii şi în sufletele noastre a început să clocotească speranţa că acest fenomen revoluţionar se va extinde şi asupra ţării noastre şi că în sfârşit vom putea scăpa de jugul comunist.

În zilele următoare evenimentele care se petreceau în Ungaria erau singura temă asupra căreia ne întreţineam şi singurul subiect de care eram interesaţi.

Într-una din seri şi-a făcut apariţia Cristel Didicescu un prieten al nostru, student la facultatea de chimie a universităţii.

Cristel era un om inteligent şi care ştia să se facă plăcut, însă marcat de o mare infirmitate cauzată de o poliomielită de care suferise în copilărie. Infirmitatea l-a determinat pe Cristel ca de multe ori să fie invidios şi posedat de o răutate pe care o ascundea cu ajutorul inteligenţei cu care era înzestrat.

Cristel ne-a adus vestea că la o anumită dată şi la o anumită oră studenţii se vor aduna în Piaţa Universităţii cu scopul de a demonstra împotriva comunismului, aşa cum s-a început în Ungaria.

Vestea ne-a fost transmisă de Cristel într-un mod reţinut şi fără comentarii. I-am cerut amănunte şi a reacţionat şi mai reţinut, fiind vizibil că este stăpânit de un puternic sentiment de prundenţă sau chiar de teamă.

Nu am mai insistat asupra subiectului şi nici nu am mai discutat între noi despre aceasta decât după plecarea lui Cristel.

Atunci când am rămas singur cu Doru l-am întrebat pe acesta dacă crede că este cazul să participăm la proiectata manifestaţie. Doru era un om inteligent, dar implusiv. De data aceasta a reflectat destul de lung, după care mi-a spus că ar trebui să participăm, întrebându-mă ce părere am eu. I-am răspuns tot după ce am reflectat un timp, că trebuie să participăm, dar numai cu oameni de care să fim sută la sută siguri.

Din tot grupul extrem de numeros care se aduna la el nu ne-am oprit asupra niciunuia. Cristel nici nu intra în discuţie, iar ceilalţi trecuţi în revistă şi analizaţi în amănunt de noi, nu erau consideraţi să posede suficient curaj şi tărie de caracter pentru a rezista la torturi în cazul unui eşec.

Am discutat mai mult despre cooptarea lui Ninel, care era un băiat curajos şi de caracter. Ţineam foarte mult la el, însă spre deosebire de noi, Ninel nu dădea doi bani pe poporul român pentru care avea numai dispreţ şi singura lui dorinţă era să părăsească ţara pentru a trăi în altă parte, vis pe care şi l-a realizat cu mulţi ani mai târziu. M-am opus deci, ca Ninel să facă parte din grupul pe care îl vom constitui. La acea dată eram stăpânit de un puternic sentiment de patriotism, pentru mine dragostea de ţară fiind mai presus de orice şi fiind dispus chiar la sacrificiul suprem dacă aceasta ar fi servit patriei mele. Aceste sentimente ale mele erau împărtăşite de Doru, dar şi de alţi buni prieteni ai mei în care aveam încredere nelimitată.

L-am contactat pe Dan Voicu cel mai apropiat prieten al meu, student la politehnică, de care eram aproape nedespărţit. Totodată m-am adresat şi vărului meu Vicenţiu Paraschiv, student la farmacie şi lui Dumitrel Şerbu şi el student la politehnică. Acesta din urmă a mai adus doi colegi de facultate pe care îi cunoşteam demult şi pentru care a garantat cu privire la tăria lor de carcater. Nu îmi mai amintesc numele acestor doi colegi ai lui Dumitrel, ei fiind apelaţi după poreclele pe care le aveau: unul Vărul, iar celălalt Nazone. Tot Dumitrel a mai cooptat în grupul nostru pe Dan Stavarache student la medicină, pe care îl cunoşteam de asemenea demult, deşi nu era printre aceia care îl frecventau pe Doru Staicu.

Din acel moment întâlnirile s-au desfăşurat la mine acasă, unde nu avea loc un du-te vino ca la Doru, iar cu privire la cei care mă frecventau am fost totdeauna cât se poate de selectiv.

Am avut fericita inspiraţie ca imediat de la declanşarea evenimentelor din Ungaria să nu mai frecventez facultatea şi să intru în concediu medical.

În 1955 fusesem exclus din UTM (Uniunea Tineretului Muncitoresc din acea dată) în cadrul unei şedinţe cu mare tămbălău condusă de şeful secţiei studenţi din comitetul central UTM.

Anterior se ceruse numai sancţionarea mea pe linie de organizaţie, însă cea mai mare parte dintre colegii mei, dar şi cadre de conducere ale organizaţiei s-au opus.

Nici acum nu ştiu ce mi s-a imputat, însă deşi avem numai 18 ani eram deosebit de simpatizat nu numai de numeroşi prieteni care se grupaseră în jurul meu, dar şi de alţii cu care nu schimbasem nici măcar două vorbe, lucru care mi s-a imputat ca fiind o expresie a aroganţei burgheze şi a dispreţului faţă de clasa muncitoare.

Hotărârea organizaţiei de bază a fost însă infirmată de forurile superioare care au dispus rediscutarea „cazului meu”, nu înainte de a se proceda la scoaterea din funcţii a tuturor celor care mi-au luat apărarea.

Şedinţa respectivă s-a desfăşurat într-o atmosferă de teroare, împotriva mea luând cuvântul toţi „studenţii” proveniţi din şcoli speciale, adică semianalfabeţi recrutaţi din fabrici şi puşi să-şi echivaleze bacalaureatul în termen de 6 luni, după care li s-au asigurat automat locurile de studiu, fără a fi nevoiţi să facă faţă concurenţei la examenul de admitere unde se prezentau 40 de candidaţi pentru un loc.

Aceşti colegi proveniţi din şcoli speciale constituiau vârful de lance al dictaturii comuniste în facultate, lor urmând să li se adauge aşa zişii refugiaţi politici din Grecia şi mai ales din Iugoslavia, unii dintre aceştia infractori de drept comun sau chiar criminali notorii, care pentru a se salva au declarat că acţiunile lor ar fi fost îndreptate împotriva lui Tito, cu care la acea dată Uniunea Sovietică şi sateliţii ei se aflau în stare de conflict major.

Din acel moment m-am aflat în facultate pe un vârf de cuţit, fiind în mare pericol de a fi exmatriculat. Orice vorbă mi se răstălmăcea şi chiar prietenii mei apropiaţi nu mai îndrăzneau să mi se adreseze şi îmi evitau prezenţa.

Toate acestea m-au determinat să nu mă mai prezint la facultate, fiind convins că simpla mea prezenţă va fi un motiv pentru a mi se înscena ceva de natură să justifice exmatricularea mea sau chiar să fiu dat pe mâna securităţii.

Am propus grupului nostru să fie contactată buna mea prietenă Liliana Bujoreanu, cea de care eram legat pe viaţă şi pe moarte şi care fusese înlăturată din funcţia de secretar UTM al anului nostru de facultate şi chiar sancţionată pentru faptul de a fi îndrăznit să-mi ia apărarea în cadrul şedinţelor în cadrul cărora se urmărea sancţionarea mea.

Liliana era cunoscută şi apreciată de fiecare membru al grupului nostru, astfel încât propunerea mea nu a întâmpinat nicio obiecţiune. Ea a fost imediat de acord să participe la acţiunea noastră, după care s-a pus problema cui să ne adresăm în cadrul facultăţii de drept.

Având experienţa tristă a modului în care au reacţionat mulţi dintre apropiaţii mei în legătură cu excluderea mea din UTM, am fost de părere că nu putem să ne adresăm niciunuia din cei o sută de colegi ai anului nostru.

Am propus ca Liliana să o contacteze pe Gina (Eugenia) Florescu studentă în anul II, o fată frumoasă, inteligentă şi plină de pasiune. Din discuţiile repetate pe care le-am purtat anterior cu aceasta din urmă, mi-am dat seama că aceasta împărtăşeşte convingerile mele, şi este stăpânită la fel ca şi mine de sentimente de patriotism, fiind pregătită la orice fel de sacrificiu dacă acesta ar fi fost de natură să servească ţării şi să ducă la răsturnarea comunismului.

Liliana o cunoştea bine pe Gina şi a fost imediat de acord, hotărând ca în niciun caz să nu se mai adreseze altcuiva şi să nu-i comunice acesteia nimic cu privire la existenţa grupului nostru.

Speranţele noastre s-au năruit atunci când la 4 noiembrie tancurile sovietice au intrat în Budapesta şi au declanşat o represiune sălbatică nu numai împotriva participanţilor la revoluţie, ci şi a celor bănuiţi ca simpatizanţi ai acesteia.

Liliana a fost arestată noaptea de securitate şi anchetată sever timp de o săptămână.

Se pare că Gina nu a rezistat la anchetă şi a spus că cea de la care a aflat despre proiectata manifestaţie este Liliana.

La rândul ei, Gina îl contactase pe Paul Mitroi, dar şi pe alţi colegi de an. Paul a mobilizat la rândul lui mai mulţi colegi, toţi fiind apoi arestaţi şi condamnaţi ca şi Gina.

Şi astăzi îmi fac mari reproşuri din cauza faptului de a fi avut ideea nefericită să o trimit pe Liliana la Gina. Mai mult decât atât, mă consider reponsabil şi oarecum îi am pe conştiinţă pe toţi cei care au fost arestaţi şi condamnaţi în aşa zisul „lot Mitroi”, în marea lor majoritate studenţi în anul II la facultatea de drept.

Din grupul nostru nu a fost arestat şi condamnat decât Dan Stavarache, care însă a eşuat la rândul lui, contactând o persoană de care a fost trădat.

Cu privire la manifestaţia care fi trebuit să aibă loc ne-am pus problema dacă să mai participăm sau să întrerupem acţiunea ca urmare a intrării tancurilor sovietice în Budapesta. Toţi am fost de părere că trebuie să încercăm, întrucât în cazul unei mari manifestaţii ar putea izbucni o mişcare de mare amploare, care ar fi putut salva chiar revoluţia din Ungaria.

Aprecierile noastre au fost nu numai greşite, dar chiar iresponsabile, nici acum neînţelegând pe deplin cum am putut fi salvaţi.

Ne-am îndreptat spre universitate venind pe partea stângă pe bulevardul Elisabeta, care la acea dată se numea 6 martie (data la care în anul 1945 a fost instaurat guvernul doctor Petru Groza, în urma presiunilor lui Vişinschi, care a ţipat la rege şi i-a bătut chiar cu pumnul în masă). Am trecut pe lângă universitate şi nu am observat nimic, după care ne-am întors pe strada Eduard Quinet.

Ne-am întors cu toţii acasă la mine unde am încercat să comentăm situaţia, fiind convinşi că de fapt a fost o farsă şi nu a fost programată niciun fel de manifestaţie.

Nu am avut atunci de unde să ştim că Piaţa Universităţii era înţesată de securişti. Aceştia recrutaseră turnători din anul II ai facultăţii de drept, care aveau misiunea să identifice colegi ai lor care s-ar fi aflat în preajmă. Toţi cei identificaţi au fost la scurt timp arestaţi, supuşi unei anchete în care nu au lipsit torturile, deferiţi tribunalului militar care i-a condamnat la diferite pedepse privative de libertate.

Am aflat de un student din anul II a cărui laşitate era cunoscută de toţi, fapt care a determinat să nu fie contactat pentru a participa la manifestaţie. Spre ghinionul lui, trăgând cu urechea a aflat de ceea ce se plănuia şi curiozitatea l-a determinat să se deplaseze personal pentru a afla ceea ce se întâmplă. Stăpânit de frică nu a avut curajul să treacă prin faţa universităţii, ci s-a ascuns pe treptele bisericii Colţea, unde a fost identificat de securişti cu ajutorul informatorilor lor. A urmat arestarea sa şi condamnarea la 6 luni de închisoare, o pedeapsă extrem de blândă, datorită faptului că a reieşit clar că nu avea niciun fel de legătură cu alţi colegi. Mi s-a povestit că acest student fricos s-a considerat nedreptăţit, învinuindu-i pe colegii săi de nenorocirea sa şi făcându-le în închisoare viaţa imposibilă.

Şansa noastră a fost că la acea dată securitatea nu era atât de organizată şi nu se făceau fotografii şi filmări.

O altă şansă a fost că în anul nostru de facultate securitatea s-a adresat fraţilor Gogu şi Ion Dogaru, primul fiind secretar UTM pe an, iar cel de-al doilea membru al comitetului UTM pe facultate.

Fraţii Dogaru s-au dovedit oameni de caracter, ei nu au turnat şi nu au denigrat pe nimeni. Mai mult decât atât, ulterior ei au fost aceia care au dezamorsat tensiunea creată de avântul revoluţionar sângeros al extremiştilor slugarnici, care cereau luarea unor măsuri radicale împotriva tututor celor bănuiţi de a fi simpatizat cu revoluţia din Ungaria.

Imprudenţa noastră a mers şi mai departe. În mod inexplicabil pentru mintea de acum, am continuat să întreţinem contacte cu familiile celor arestaţi sau aflaţi în închisoare după condamnare. Astfel, de nenumărate ori am fost la familia lui Gina, fără să mă gândesc ca ea ar fi putut fi cea care ar fi dezvăluit securităţii mesajul primit de la Liliana.

Atunci când Liliana a fost eliberată a telefonat imediat la mine, iar eu împreună cu Dan Voicu de care am arătat că eram aproape nedespărţit, m-am deplasat imediat la ea întreţinându-ne până noaptea târziu. Noi care ne credeam revoluţionari şi care ne gândeam să schimbăm lumea nu ne-am putut imagina că în mod normal am fi putut fi urmăriţi sau dacă nu noi, locuinţele acelora care fuseseră arestaţi. Şi de această dată consider că şansa noastră a constat în faptul că pe atunci securitatea nu era atât de organizată ca în perioada care a urmat.

Cel mai mare noroc al nostru a fost faptul că Liliana a reuşit să reziste presiunilor la care a fost supusă, dovedindu-se un om puternic şi manifestând o tărie de caracter cu totul ieşită din comun. Dacă Liliana ar fi cedat aceasta ar fi însemnat o catastrofă de dimensiuni mult mai mari decât cea înregistrată prin trimiterea în judecată şi condamnarea acelora din lotul Mitroi. Urmarea acestei istorii a fost exmatricularea din facultate a lui Liliana, care a reuşit mult mai târziu să-şi termine studiile de drept la facultatea din Iaşi. Deşi împotriva ei nu a putut fi reţinut nimic ca urmare a faptului că nelăsându-se intimidată, a inventat o poveste privind faptul că ar fi auzit în tramvai întâmplător despre proiectata manifestaţie. Nu a putut să fie determinată să renunţe la această versiune, motiv pentru care nu s-a putut reţine nimic în sarcina ei.