Domnule Președinte,

Ați promis, în mod repetat, că veți proceda la rechemarea mai multor ambasadori și a mai multor reprezentați diplomatici vinovați de împiedicarea românilor domiciliați în străinătate, în execitarea dreptului de vot.

Aceste declarații, salutate atât de românii aflați în străinatate, cât și de societatea civilă din țară, din păcate, nu au fost urmate până în prezent de deciziile așteptate cu atâtea speranțe.

Între timp, o serie întreagă de diplomați, folosind cu perfidie tehnica comunistă desfășurată cu succes în ultimii 25 de ani, s-au grăbit să se înfășoare în certificate de nevinovăție și bune intenții, care după afirmațiile lor nu au putut fi materializate din cauza altor factori, cum ar fi deciziile luate la nivel de centrală sau la guvern, sau chiar a lipsei unei legislații corespunzătoare.

Acest cântec cu care nu numai populația a fost prostită, dar și factorii de decizie de la cel mai înalt nivel, este cunoscut de un timp foarte îndelungat.

Toate uneltele murdare ale regimului comunist, toți incapabilii și profitorii, care si-au clădit cariera pe delațiune și împilarea concetățenilor și colegilor lor cinstiți, s-au declarat imediat, după așa zisa revoluție, patrioți desăvârșiți și profesioniști într-o materie de care nu au avut nici cel mai mic habar.

Nu doresc să adâncesc această temă cu această ocazie și mă rezum să revin la responsabilitatea evidentă a anumitor ambasadori și a unei părți a personalului diplomatic, legat de umilirea cetățenilor aflați în străinătate şi împiedicarea lor cu bună știință să își exercite dreptul de vot, acționând cel puțin tacit, ca și complici ai celor care doreau să desființeze practic justiția și să-i scoată din pușcării pe marii corupți.

Independent de responsabilitatea directă a celor în cauză, în cazul de față ar trebui să acționeze ca și în toate statele civilizate, responsabilitatea morală.

În lumea civilizată asistăm aproape în fiecare săptămână, la demisia din cele mai înalte funcții a unor mari politicieni, care își asumă responsabilitatea morală pentru fapte, accidente sau catastrofe, care însă nu au o legătură directă cu activitatea și responsabilitățile lor.

Este cazul, ca și în România, să se introducă în sfârșit acest principiu, și anumiți politicieni sau deținători a unor funcții în stat, să fie obligați să se retragă în momentul în care în domeniul lor de activitate se petrec fapte reprobabile sau încălcări vădite ale legii și a unor drepturi fundamentale.

În ceea ce privește Ministerul de Externe, vă rog să constatați, că din 1990 și până în prezent acesta nu a fost câtuși de puțin reformat, ci cel mult cârpit, pe criterii de nepotism, mită și legături cu vechile structuri ale securității.

În Germania ultimul ambasador al lui Ceaușescu a fost Dinu Marcel, singurul cu care Richard von Weitzeäcker, președintele de atunci a refuzat să dea mâna la recepția oferită ambasadorilor cu ocazia noului an. Ca urmare, acest ultim trimis al fostului dictator a trebuit să fie retras, însă a fost răsplătit cu postul de secretar de stat chiar în Ministerul de Externe, calitate în care apărea triumfător în Germania, unde personalul diplomatic începând cu însuși noul ambasador, i se ploconea până în pământ. Ulterior, Dinu Marcel a fost numit ambasador, este drept în Republica Moldova, unde se pare că nu a dus-o câtuși de puțin rău, întrucât nu mai existau frica și nici restricțiile din timpul marelui cârmaci.

Ambasadorul Radu Comșa, numit de Silviu Brucan cu care se pare ca era rudă, a adoptat ca primă măsură comasarea apartamentului său cu cel destinat șefului reprezentaței comerciale. În acest spațiu confortabil și-a adunat toate rudele din România, iar principala sa activitate a fost propășirea acestora. Acestea și în momentul de față se află în Germania, unde și-au clădit o existență călduță pe baza relațiilor de care dispunea protectorul lor, învestit ca cel mai înalt reprezentant al statului român.

Măsura ulterioară a fost aceea de a aduna munţi de mâncare şi băutură rămase de la recepţii, şi a dispune depunerea lor în apartamentele reunite pentru a fi devorate de numeroasa sa familie şi a celor faţă de care aceştia îşi creau obligaţii.

Cel care i-a urmat, Florea Dudiță fusese rectorul Universitatii din Brasov, iar în trecut tractorist, condiție pe care nu a putut-o depăși niciodată.

În Ministerul de Externe fiecare funcționar își are o istorie asemănătoare cu a celorlați. La fel se petrece și la misiunile diplomatice ale României, unde de la nivel de șofer și femeie de serviciu, posturile sunt cumpărate pe bani sau prin relații de familie.

Am cunoscut un om modest și deosebit de cumsecade, care mi-a mărturisit ca își datorează numirea într-o țară africană unei rude, care a făcut parte din sectorul financiar al ambasadei din Bonn, iar mai apoi a lucrat ca director adjunct în Ministerul de Externe.

Mulți consilieri de ambasadă sunt progeniturile unor mari mahări din timpul regimului Ceaușescu. Fostul inginer Viorel Vieriță, ambasador în Germania și în USA este fiul fostului ambasador în Italia, din timpul epocii de aur.

Vieriţă, ca și mulți alții, nu a avut nimic cu diplomația, fiind de profesie inginer. Încă de pe vremea lui Gheorghiu Dej inginerii constituiau marea majoritate a personalului diplomatic.

Ambasadorii reprezintă pe şeful statului, fiind numiţi de acesta. Ministerul de Externe îi aşează în coaste un „ministru consilier”, conflictul dintre cei doi fiind programat dinainte. Ambasadorului i se reproşează că este un dobitoc care nu are habar de diplomaţie, iar acesta susţine că ministrul consilier este fost sau actual securist. Din păcate ambele acuzaţii sunt deseori justificate.

Cu ocazia invitării mele de Ziua Constituţiei la ambasada de la Paris, nu am putut constata că Oliviu Gherman, fostul şef al PDSR este un dobitoc, dar era evident decrepit, ambasada fiind condusă de soţia sa, o persoană urâtă şi respingătoare, care era numită „doamna ambasador”, titulatură uzurpată adeseori de femeile ţoape trimise să reprezinte ţara.

Rolul şi ţinuta soţiilor diplomaţilor constituie de asemenea o problemă care trebuie analizată şi reglementată.

Au fost cazuri în care soţii ale unor șefi de misiune trăiau cu şoferii, reclamând lipsa de performanţă a soţului spre deliciul personalului amator de bârfă.

Doamna Gravu, care a condus un timp serviciul consular din Bonn şi din München, a declanşat în toiul nopţii sistemele de alarmă aleambasadei, încercând să sară gardul pentru a nu fi înregistrată de portar, cadru al Serviciului de Informaţii Externe. Cu această ocazie a fost trezit întregul cartier, a sosit poliţia, iar ambasada se pare că a fost nevoită să dea explicaţii penibile la Ministerul de Externe al Germaniei.

Deși legea prevede că pentru funcția de consul sunt necesare studii jurdice, în majoritatea cazurilor acestea sunt ocupate de ingineri neaveniți și rareori de economiști. La ambasada din Bonn nu au existat decât două cazuri în care la serviciul consular au fost numiți absolvenți ai facultății de drept.

La ambasada din Berlin, doamna Constanța Georgescu care a fost cândva profesoară a funcționat mai bine de 20 de ani la serviciul consular, iar în momentul de față pentru merite deosebite a fost promovată și a primit rangul de ministru consilier. Nimeni nu cunoaște meritele acesteia, care poate se referă la faptul că și-a făcut intrarea în Occident solicitând ca și domnul Ponta, azil politic. Se pare că la acea vreme a întreținut bune legături cu Convenția Democratică, iar după ieșirea acesteia de la guvernare, i-a fost ușor să desfășoare aceleași practici cu partidele aflate la putere.

Fiecare membru al personalului unei misiuni diplomatice, începând de la șofer și terminând cu ambasadorul, trimite tainul datorat persoanelor care l-au numit sau care îl mențin în funcție. Aceste „atenții” încep de la cartușe de țigări sau sticle de whiskey și se termină cu anumite sume de bani sau „cadouri” solicitate expres de cei de care sunt protejați.

Aceste practici sunt de multe ori legalizate, colectându-se bani de multe ori de la salariați amărâți, pentru a se trimite cadouri la diferite ocazii. Cu ocazia Crăciunului se colectează bani, nu pentru personalul misiunilor diplomatice, ci pentru pomul de Crăciun din Ministerul de Externe.

În interiorul misiunilor diplomatice domnește o atmosferă de suspiciune și intrigi, moștenire păstrată cu sfințenie din timpurile bune ale anilor anteriori lui 1990. Șoferul ambasadorului sau al șefului de misiune este o persoană importantă și influentă, mai ales dacă are onoarea să dea cu aspiratorul în locuința șefului, sau care dacă acesta îl folosește și ca femeie de serviciu. Soția șoferului poate avea cinstea să lucreze la secția consulară, iar cu timpul, dar și cu relații, iar uneori și cu bani, poate promova. Între timp foarte mulți oameni mai modești ca intelect și lipsiți de orice pregătire, s-au împopțonat cu fel de fel de școli, ba chiar cu diplome universitare și masterate. În Ministerul de Externe exista chiar o directoare care la origine a fost femeie de serviciu.

Desigur că există și necesitatea finanțării acestor cheltuieli, finanțarea are loc din diverse surse. Personalul diplomatic are acces la free shop, unde poate achiziționa mărfuri la un preț mult mai ieftin și fără impozitul adăugat.

Un ambasador dintr-o țară musulmană îmi mărturisea cum a fost acostat de șoferul său, care i-a solicitat să îi cedeze cota lui de băuturi alcoolice, cotă de care acesta nu se atingea, întrucat nu avea nevoie. Șoferul respectiv vindea băuturi alcoolice la negru, lucru pedepsit cu severitate în majoritatea țărilor musulmane. Bineînțeles că cel care mi-a relatat această întâmplare a refuzat rugămintea șoferului său, care însă și-a continuat nestingherit comerțul cu alcool, găsind alte posibilități pe linia binecunoscutului lanț al slăbiciunilor.

La recepţiile oferite de misiunile diplomatice îşi fac apariţia de multe ori figuri dubioase, care în unele cazuri primesc invitaţii de la şoferi sau de la femeile de serviciu. Într-un caz am întâlnit o persoană care anterior a încercat să apeleze la serviciile mele avocaţiale, după ce fusese prinsă în mod repetat, furând din magazine universale unde îi fusese interzisă intrarea. Ulterior am aflat că de la garderoba a fost furată o geantă uitată, fără să pot afla dacă faptul avea legătură cu aceea care se dădea drept doamnă şi care pentru a-şi da importanţă, venise escortată de o liotă de cetăţeni germani, de la care prin minciuni obţinea avantaje materiale.

Invitaţii de drept ai recepţiilor de la ambasadă, au fost mult timp o liotă de gastronomi care închiriaseră restaurante în zonă. Personalul diplomatic şi de multe ori însuşi ambasadorul, erau clienţii nelipsiţi ai acestor restaurante în care nu li se cerea să plătească. Maniera în care se revanşau nu este în totul cunoscută, dar poate fi uşor presupusă. Cert este că după ce aceşti gastronomi au dat faliment sau li s-au închis localurile pentru evaziune fiscală, prezenţa lor nu a mai fost înregistrată la misiunile diplomatice.

O altă posibilitate de a face bani, este așa zisul ciubuc mărunt, în care solicitantul introduce o bancnotă de 50 de euro sub geamul de la ghișeu. Data următoare, la vederea acestui solicitant, funcționarul din spatele ghișeului întrerupe lucrul și îl poftește „în salon”, unde este servit cu cafea și unde i se rezolvă nu numai problema sa, dar și a altora, pe care acesta, de cele mai multe ori de etnie romă, le intermediază contra cost.

O afacere deosebit de lucrativă s-a dovedit aceea a așa numitelor, pașapoarte albe. Aceste documente se eliberau celor care își pierdeau pașapoartele și aveau valabilitate limitată, fiind destinate să dea posibilitatea celor în cauză să se reîntoarcă în țară.

În vremea în care România nu făcea parte din EU şi exista obligativitatea obținerii unei vize de intrare s-a descoperit posibilitatea de a prelungi la nesfârșit șederea în Germania și după expirarea vizei. Cei în cauză declarau pașaportul pierdut și obțineau un „pasaport alb”, daca bineînțeles mișcau din urechi. După un timp solicitau un alt paşaport alb şi tot aşa ani de-a rândul. Printre alții, această descoperire a facut-o şi o anume Rodica Jinga, proprietara unui Jaguar nou și a două bordeluri, care aducea fete din România pe care le folosea în așa numitele cluburi de noapte, cum erau denumite oficial stabilimentele ei.

Rodica Jinga se prezenta la ambasadă, însoțită de șoferi și bodyguarzi, dar și de salariatele ei. Era primită cu onoruri, „doamnelor” li se săruta mâna, erau tratate cu cafea, în timp ce funcționarii mărunţi de la consulat lucrau de zor la completarea unor noi pașapoarte albe.

La un moment dat politia germană a reacţionat, proxeneta fiind arestată, cazul fiind relatat pe larg, nu numai de presă, dar și de televiziunea din Germania. Bineînţeles s-a relatat pe larg și de complicitatea ambasadei române, iar mediile din țară nu au ramas inactive, ziariști de la mai multe ziare importante deplasându-se în Germania, pentru a efectua anchete de presă. În final întreaga situație a fost dată uitării și totul s-a mușamalizat.

Cea mai lucrativă afacere cu paşapoartele albe a fost aceea legată de trimiterea la furat a copiilor şcoliţi în Polonia.

Germania a fost invadată la acea vreme de copiii care erau transportaţi în toate oraşele, pe baza unui plan minuţios elaborat şi obligaţi să fure din magazinele ce li se indicau. Fiecare copil trebuia să aducă 1.000 de mărci, iar dacă era prins, nu putea păți nimic, întrucât din cauza vârstei nu avea responsabilitate penală. Documentele de identitate erau eliberate de consulat, iar după distrugerea acestora, la un interval de două săptămâni, se eliberau altele.

Poliţia a interceptat convorbirile telefonice dintre diplomaţii români şi cei care dirijau aceşti copii, ziarele şi televiziunile au relatat îndelung şi pe larg, s-a turnat chiar un film care a fost de mare succes la televiziunea germană, după care, ca de obicei, s-a aşternut tăcerea şi lucrurile au continuat sub altă formă şi eventual cu alte personaje.

Cea mai bănoasă afacere a fost însă aceea cu eliberarea de adeverințe false privind presupusa renunțare la cetățenie.

Imediat după 1990 misiunile diplomatice au fost asaltate de zeci de mii de români care solicitaseră renunțarea la cetățenie, fără însă să primească un răspuns. În încercarea de a rezolva această situație a fost emisă o hotărâre de guvern, potrivit căreia toți cei care au cerut renunțarea la cetățenie până în 1990 sunt considerați a fi primit aprobarea, și deci lipsiți de cetățenia română. Și de această dată spiritul inventiv românesc s-a dovedit a fi la mare înălțime, întrucât nu mai era necesară identificarea nominală a cererii de renunțare la cetățenie. Au putut fi introduși în acest ocean toți cei care erau în pragul de a fi expulzați din Germania și care prezentând dovada că nu mai erau cetățeni români puteau rămâne mai departe în țară.

S-au eliberat mii de adeverințe false privind renunțarea la cetățenie. S-a constat ulterior de către poliția germană că mulți dintre cei aflați în posesia unei astfel de adeverințe erau și în posesia unui pașaport românesc, pe care îl foloseau pentru a merge în țară. Pentru fiecare adeverință se încasa la negru suma de 1000 de mărci, pe baza unui comerț inaugurat în special de cetățeni de etnie romă. Conform ierarhiei stricte existente în cadrul acestei etnii, „purtătorul de cuvânt”, se prezenta la ambasadă sau la consulatul general cu o listă întreagă pentru care erau obținute dovezi false de renunțare la cetățenie. Aceste liste cuprindeau între 20 si 50 de nume, ceea ce ușurează posibilitatea formării unei imagini asupra sumelor încasate de cei care practicau acest comerț.

Într-un târziu autoritățile germane s-au sesizat și de această dată, iar procurorul general a declanșat un atact nimicitor la adresa practicilor existente în cadrul misiunilor diplomatice române. Atât ziarele germane, cât și cele din țară au umplut paginile cu scandalul izbucnit.

Măsurile au fost de ordin cosmetic. S-a pocedat la unele modificări în schemă, fără a exista interesul descoperirii cauzelor adânci ale acestui fenomen sau a celor cu adevărat responsabili.

În concluzie, considerăm că Ministerul de Externe trebuie reformat din temelii. De la ocuparea acestuia de către Ana Pauker în 1948, nu s-a facut niciun efort pentru ca lucrurile să intre pe un făgaș normal.

În Germania, ca și în România, înainte de război personalul diplomatic a constituit o elită intelectuală, oamenii fiind școliți la un nivel extrem de înalt, supuși unei discipline și unei ierarhii care nu putea fi nici ignorată, și cu atât mai puțin să nu fie luată în seamă.

După întemeierea Republicii Federale Germania, Ministerul de Externe a apelat și integrat o parte din personalul diplomatic, din cadrul căruia faceau parte oameni de mare valoare. Acest lucru s-a întamplat nu numai în cadrul Ministerului de Externe, ci și în cadrul celui mai înalt for de poliție (BKA), a Serviciului de Informații Externe (BND) și a altor instituții.

Este de la sine înteles că în condițiile date, Germania nu avea altă posibilitate decât aceea de a recurge și a se folosi de specialiștii care au servit în regimul național socialist.

Ulterior, fiecare din aceste instituții s-a reformat din temelii, din interiorul lor fiind înlăturați în întregime, toți cei care au avut de-a face cu regimul național socialist. Pentru Ministerul de Externe s-a creat o comisie independentă de cercetare a activității acestuia în perioada naţional-socialistă, a implicării anumitor înalţi funcţionari în măsurile adoptate de dictatura lui Hitler şi a folosirii acestora mai departe după întemeierea Republicii Federale Germania.

Atât Minsterul de Externe, cât și celelalte instituții de bază ale statului și-au cerut scuze și au regretat folosirea în cadrul aparatului lor a unor persoane legate de trecutul național- socialist. În același fel au procedat cele mai înalte personalități ale Germaniei, absolut toate ziarele și televiziunile, precum și întreaga intelectualitate germană.

Consider că este cazul, ca în sfârșit la mai bine de 25 de ani de la înlăturarea regimului de dictatură, să se procedeze la o analiză obiectivă a activității Ministerului de Externe după 1990, a implicării a numeroase persoane compromise sau chiar vinovate de infracțiuni grave.

Ministerul de Externe din România poate fi asemănat cu grajdurile lui Augias.

Așa cum Hercule a trebuit să reverse un fluviu pentru a curăța aceste grajduri care declanșau infecție și mirosuri pestilențiale insuportabile, tot astfel este necesară declanșarea unei forțe imense pentru aducerea lucrurilor la normal.

La un moment dat secretar general la Ministerul de Externe a fost numit un anume Lungu, care se pare că a fost şoferul lui Adrian Năstase, după care a fost promovat şef de cabinet.

Primul lucru pe care îl facea Lungu atunci când venea la serviciu, era să ordone adunarea unor funcţionari superiori, pe care îi repartiza la munci casnice. Unii erau trimişi la vila sa de la Snagov, alţii să plimbe câinii, iar altora li se făcea onoarea de a fi ataşaţi noii şi tinerei sale soţii, care la rândul ei îi repartiza la curăţenie.

Este necesar ca toate acestea să fie cercetate şi consemnate, luându-se măsuri ca astfel de fenomene să nu mai fie posibile.

Este inadmisibil, ca în funcția de Consul General la Bonn să fie mai departe menținut fostul șef de secție al CC UTC și secretar al Federației Mondiale a Tineretului Democrat, organizație creată și coordonată de KGB.

Este inadmisibil, ca un un medic ratat, care nu mai știe demult să utilizeze o seringă şi care a fost fost timp de 10 ani Consul General la München să se afle în continuare în funcția de „consiler politic” la Berlin, deşi singurul lui merit a fost acela de a fi ginerele unui prim- ministru de tristă amintire. Reprezentativa soţie a acestuia cu o statură de aproape 1.50 m, excelează prin decolteurile pe care le afişează şi prin aversiunea faţă de femeile mai frumoase şi mai înalte ca ea.

Nicolae P. Nicolae, fostul ambasador în Statele Unite în perioada 1976-1978, descrie în cartea sa (O lume așa cum am cunoscut-o. Amintirile unui fost ambasador al României, editura Pro Domo, București) felul în care şi-a început activitatea în această calitate. În faţa sa s-a prezentat şeful rezidenţei, adică cel care sub masca de diplomat dirija spionajul întreprins împotriva Americii. Acesta l-a atenţionat că din cei circa 20 de diplomaţi, 12 erau ofiţeri de securitate şi ca atare îi erau subordonaţi numai lui. Din restul din cei rămaşi, 6 erau informatori recrutaţi de şeful de rezidenţă. Ca atare nici cu privire la aceştia nu avea voie să-şi exercite niciun fel de autoritate fără acordul securistului şef. Situaţia este tipică pentru fiecare ambasadă aparţinând României. Nicolae P.Nicolae aparţinea el însuşi Departamentului de Informaţii Externe şi cu toate acestea era extrem de limitat în decizile pe care putea să le adopte.

O persoană neavizată s-ar putea întreba: ce s-a petrecut cu această masă de spioni-securişti după 1990? Răspunsul este cât se poate de clar: ei au continuat să-şi desfăşoare activitatea, fiind chiar promovaţi, unii dintre ei devenind chiar ambasadori, afirmaţie pe care o pot dovedi cu probe indubitabile.

Întrebarea adresată dvs. domnule Preşedinte, este aceea dacă sunteţi sau nu hotărât să dispuneţi efectuarea unei cercetări de către personalităţi independente, membrii ai societăţii civile, care să analizeze în cele mai mici amănunte modul în care s-au petrecut lucrurile în Ministerul de Externe şi la misiunile diplomatice ale României.

Aceeaşi necesitate subzistă şi pentru cadrele Ministerului de Interne şi celor aparţinând armatei, în special pentru cele vinovate de crime şi represiune, şi acum nu se mulţumesc cu pensile nemeritate, ci pretind majorarea substanţială a acestora, de parcă ar fi veteranii luptelor de la Mărăşti şi Mărăşeşti.

Românii, şi în special cei aflaţi în străinătate, aşteaptă de la dvs. să izgoniţi pe toţi aceia care i-au tratat cu dispreţ şi de care au fost etichetaţi ca trădători de ţară, fără a scăpa nicio ocazie de a-i şicana şi a le face viaţa imposibilă.

Prin votul electoral aţi trecut un prim examen domnule Preşedinte, meritul principal fiind al nostru, sper să fiţi conştient de aceasta. Adevăratele examene de abia încep însă.

Vă doresc succes în trecerea celorlalte examene, pentru a nu ajunge în situaţia unuia din predecesorii dvs., care la sfârşitul unui mandat lipsit de glorie s-a declarat învins.

Prima dovadă a şanselor dvs. de succes o constituie modul în care veţi reacţiona la această scrisoare.

Cu stimă,

Laurenţiu Stoian

Bonn, 05.01.2014