La data de 6 ianuarie domnul preşedinte Iohannis a participat la şedinţa Consiliului Superior al Magistraturii, unde s-a remarcat printr-un discurs lung, destul de confuz şi pe care a trebuit să-l citească.

Domnul Iohannis ne obişnuise cu un dicurs laconic, fapt care a fost interpretat diferit de diferitele părţi ale populaţiei.

Unii au privit cu simpatie această calitate atribuită celui care la acea dată candida fără prea mari şanse, la cea mai înaltă funcţie din stat. Românii erau dispuşi să descopere calităţi la acela pe care fără să-l cunoască îl vedeau ca singura speranţă la alternativa cunoscută şi oferită de deţinătorii puterii care întocmeau formele pentru obţinerea puterii absolute. Obişnuiţi cu pălăvrăgeala şi demagogia dezvoltată în mod continuu la toate posturile de televiziune de oameni care se simţeau la ei acasă pe platourile acestora şi nu aveau nici cea mai mică timiditate sau reţinere, întrucât erau ferm convinşi că totul li se cuvine, românilor le-a plăcut modul rezervat în care se prezenta domnul Iohannis care vorbea rar şi puţin.

Se constată însă că această însuşire nu îl caracterizează şi

s-a datorat exclusiv nesiguranţei sale.

Acum însă se află cu sacii în căruţă şi la suprafaţă încep să iasă frustrările din trecut. Domnul Iohannis vorbeşte, mai precis citeşte cu vădită satisfacţie discursuri lungi.

Fostul preşedinte ne-a învăţat cu discursuri în marea lor majoritate scurte care nu erau citite. Domnul Băsescu nu a fost un intelectual, însă se exprima foarte precis, făcându-se înţeles nu numai de adepţii săi, ci şi de duşmani.

Domnul Iohannis deşi are la bază studii universitare se pare că şi dânsul este departe de a fi un adevărat intelectual. Una dintre dovezi este felul în care a răspuns atunci când a fost întrebat dacă soţia sa va rămâne profesoară la Sibiu sau îl va urma la Bucureşti. Domnul Iohannis a răspuns la acea dată că soţia sa va veni la Bucureşti pentru a prelua obligaţiile „de primă doamnă a ţării”.

Niciun şef de stat nu îşi numeşte propria soţie „prima doamnă a ţării”. În acest fel este denumită soţia şefilor de stat de către terţi, mai precis de către medii. În limba engleză prima doamnă a ţării este denumită first lady, expresie care a fost preluată şi de alte ţări, inclusiv de Germania. Niciun preşedinte american nu s-a referit la soţia sa utilizând această formulă. Modul în care s-a exprimat domnul Iohannis face să se presupună că acesta are o lectură insuficientă.

În principiu nu sunt împotriva discursurilor cititie, cu toate că marii politicieni pe care i-a avut România nu şi-au citit niciodată discursurile, ci le-au rostit liber, atât în parlament, cât şi în public.

Citirea unui discurs redactat anterior prezintă mari avantaje, întrucât acesta poate fi conceput în linişte şi corectat înainte de a fi citit.

L-am auzit pe domnul Băsescu relatând modul în care „îşi modelează” consilierii săi. Această concepţie este profund greşită, întrucât consilierul are menirea să-l sfătuiască pe preşedinte şi nu să se transforme într-un instrument al acestuia. S-ar putea întâmpla ca domnul Băsescu să fi avut concepte foarte precise şi să nu aibă nevoie de sfaturile consilierilor săi.

Discursul citit de domnul Iohannis denotă că acesta s-a lăsat cu totul pradă părerilor consilierilor săi (ceea ce iarăşi nu este permis), care au acţionat în diferite direcţii, motiv pentru care nu s-a putut ajunge la un punct de vedere armonios.

Valoarea unui om politic este ilustrată de modul în care acesta este capabil să-şi aleagă consilierii. Reagen va rămâne în istorie datorită talentului unic de a-şi alege consilierii şi miniştrii, care au fost toţi oameni de excepţională valoare. Numai în acest fel a reuşit să facă faţă epocii celei mai periculose a războiului rece şi să conducă la distrugerea comunismului.

Până în momentul de faţă, noul preşedinte nu a dovedit a fi avut o mână bună în alegerea consilierilor săi.

Domnul Iohannis a obţinut o clară majoritate în special datorită discursului său privind apărarea justiţiei.

Din păcate se constată că în primul său discurs atacă fără milă justiţia, ieşind în întâmpinarea aceluia cu care doreşte să coabiteze. Justiţia este acuzată în mod indirect de „exotism”, expresie nefericită inventată probabil de un conţopist de la administraţia prezidenţială. Exotismul este o tendinţă în arta şi literatura europeană şi se referă la descrierea unor privelişti şi obiceiuri din ţări exotice. Exoticul este caracterizat prin condiţii de viaţă ciudate şi se referă în special la plante, animale şi fructe. A atribui justiţiei un caracter exotic este o nedreptate şi o insultă care se alătură campaniei de calomnii a bandei de jefuitori care au încercat cu disperare să o discrediteze pentru a nu putea fi traşi la răspundere pentru faptele lor odioase.

O altă temă la care s-a referit preşedintele a fost aceea a presupuselor scurgeri de informaţii. Şi acest lucru a fost tratat în mod confuz, cu toate că apare evidentă dorinţa de a urechia justiţia pentru presupuse greşeli săvârşite în trecut şi care ar putea fi evitate în baza indicaţiilor sale preţioase.

Nu s-au identificat niciodată persoane care s-au făcut vinovate de scurgere de informaţii, însă este neîndoios că apariţia acestora a creat o presiune a opiniei publice împotriva potentaţilor care s-au făcut vinovaţi de jefuirea avutului poporului, reuşind ca timp îndelungat să se sustragă răspunderii penale. Ridicând această problemă, preşedintele atacă libertatea presei, exact într-o perioadă în care toţi şefii de stat şi zeci de milioane de oameni se ridică pentru apărarea nelimitată a libertății presei.

În mod curios preşedintele îşi dă mâna cu Şerban Dulău, iniţiatorul legii menită să pună căluş dezvăluirilor făcute de presă şi să ameninţe ziariştii cu închisoarea. Desigur că aceasta a fost o manevră comandată de alte persoane mult mai influente decât căţeluşul lui Ilici care nu are dimensiunile fraţilor săi mai mari şi care se remarcă exclusiv prin lătratul său zgomotos, specific potăilor, lătrat pe care şi-a bazat întreaga carieră.

În sfârşit, preşedintele mai face încă o gafă atunci când cere desfiinţarea MCV (Mecanismul de control şi verificare), ignorând faptul că cele mai multe succese ale justiţiei s-au putut obţine numai datorită presiunii create de acest organism.

De altfel nu este câtuşi de puţin în competenţa preşedintelui să desfiinţeze acest organism dependent de Comisia de la Bruxelles.

În modul cel mai prompt personalităţile cele mai înalte din lumea justiţiei, cum ar fi doamna Livia Stanciu, preşedinta Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi care se bucură de integritate şi apreciere unanimă, au reacţionat negativ la această enormă gafă a preşedintelui.

În încercarea de a cădea la înţelegere cu şeful executivului, preşedintele evită să se pronunţe cu privire la ordonanţa de urgenţă care permite renunţarea la titlurile ştiinţifice.

Dorind să pună justiţia la punct, preşedintele atrage atenţia că este numai una dintre cele trei puteri ale statului şi nu o supraputere.

Din nou se dă apă la moară acelora care timp de zece ani nu au făcut altceva decât să calomnieze justiţia.

Nu îmi amintesc ca cineva să fi susţinut vreodată că justiţia este o supraputere (expresia de supraputere este nepotrivită, neavând nimic comun cu principiul separării puterilor în stat).

I-aş mai recomanda domnului Iohannis să răsfoiască pe Montesquieu sau cel puţin un tratat de drept constituţional. Într-adevăr justiţia este una din cele trei puteri de stat, dar care are calitatea de a le controla pe celelalte două.

În concluzie, cel puţin de această dată ar fi fost mai avantajos dacă domnul Iohanis îsi păstra ceea ce unii au găsit la el o virtute, calitatea de a nu vorbi prea mult şi a nu se băga în ceea ce nu se pricepe. Cu alte cuvinte a avut o mare ocazie să tacă şi din păcate a pierdut-o.