Cum s-a romanizat România

de Lucian Boia

În capitolul Vechiul Regat, Boia arată cum era situaţia învăţământului confesional catolic în perioada în care Spiru Haret era ministru al Educaţiei, atât din punctul de vedere al ministrului, cât şi din punctul de vedere al bisericii catolice. Deşi în Regat existau şcoli confesionale pentru catolici, erau privite ca anti-româneşti şi supuse unor controale riguroase la ordinul ministrului. Pe de-o parte, Haret invoca insuficienţa orelor de limbă română, istorie şi geografie, ba chiar ponegrirea ortodoxiei şi a unor figuri istorice, pe de-altă parte Arhiepiscopul catolic de Bucureşti, Raymund Netzhammer, acuza exces de zel, precum smulgerea sertarelor la şcolile de băieţi, de fete şi la mănăstiri. De departe însă cea mai grea luptă a dus-o acelaşi Netzhammer cu premierul Ionel Brătaianu, pentru dreptul românilor de confesiune greco-catolică de a avea o biserică în Capitală. A fost, totuşi, ridicată în 1909, dar după o luptă acerbă a Arhiepiscopului cu autorităţile române. În viziunea lui Ionel Brătianu, împărţirea românilor ardeleni în ortodocşi şi uniţi (greco-catolici) era percepută drept un fapt “dureros”. Era greu de acceptat un român de confesiune neclară în ochii majorităţii. Autorul utilizează ca surse recensămintele populaţiei de la 1899 până în 2002. Comparaţii se fac în perioada vechiului regat cu Austro-Ungaria pe marginea criteriilor de înscriere. De exemplu, în Austro-Ungaria populaţia era evidenţiată în funcţie de limba vorbită şi nu de naţionalitate. După Primul Război Mondial, 30% din populaţia României Mari conform recensământului din 1930 (singurul din interbelic) era constituită din minorităţi (aici referinţa e faţă de toate minorităţile: ruşi, bulgari, ruteni, evrei, maghiari/secui, germani, turci, tătari). După ce s-a înfăptuit România Mare, politicienii şi elita intelectuală în cvasi-unanimitate militau pentru accentuarea elementului românesc în noua societate. Parte din realitatea epocii este şi aspectul conform căruia exact în ramurile cele mai importante ale societăţii româneşti şi în mediul urban, minorităţile deţin primatul în sectorul meşteşugăresc, comercial şi în profesiile liberale, motiv de frustrare pentru mulţi intelectuali sau oameni politici ai vremurilor. Cu toate astea, autorităţile nu duceau lipsă de imaginaţie când era vorba de soluţionarea unor astfel de „impedimente”. Un caz aparte, dar deloc surprinzător îl întâlnim în Transilvania. Deşi nimic din ce s-a propus nu s-a şi pus în practică, autorităţile au propus un schimb de populaţii în vestul ţării (români din Ungaria la schimb cu maghiari din oraşele din Vest) pentru a purifica etnic zona. Ideea i-a aparţinut directorului Institutului de Statistică, Sabin Manuilă. Secuii pe de-altă parte, erau în mare priviţi ca fiind, mulţi dintre ei, români deznaţionalizaţi, chiar şi Nicolae Iorga susţinând această teorie. Soluţia, propusă de ministrul educaţiei, Constantin Anghelescu, era lesne de înţeles. Înfiinţarea unor şcoli noi cu predare în limba română, construirea de noi biserici ortodoxe în zonă şi colonizarea cu români din alte regiuni. După Al Doilea Război Mondial, populaţia minorităţilor scade semnificativ. Aici efectele pot fi datorită deportărilor antonesciene ale evreilor şi romilor, dar şi contextului internaţional postbelic precum înfiinţarea statului Israel, deportările saşilor în Siberia sau pierderea Cadrilaterului, a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord (toate trei cu majoritate românească relativă sau chiar inexistentă, ca în cazul primei). Însă, un fapt ce îi va scandaliza pe mulţi în deceniile de după este aportul minorităţilor fără precedent în prima fază a comunizării României. Explicaţia este simplă. Ponderea minorităţilor în miculul partid comunist până în 1944 a fost majoritară. Ilegaliştii de ieri deveneau guvernanţii de azi. Pentru ocupantul sovietic ei reprezentau mandatarii ideali pentru eliminarea naţionaliştilor sau oricărei opoziţii împotriva noii orânduiri. La acea dată, România (sau Republica Populară Română, mai exact) avea la conducerea externelor o femeie (prima!) şi evreică (Ana Pauker), la conducerea finanţelor un secui (Vasile Luca sau Laszlo Luka) alături de alte nume marcante precum Mihail Roller, Iosif Chişinevschi ş.a. Totuşi, perioada a fost scurtă şi dibăcia politică a lui Dej a pus bazele românizării cadrelor, în timp. Mai departe, Partidul Comunist Român adoptă după 1964 o politică naţionalistă care va culmina în anii ‘80 cu epoca ceauşistă prin care România va atinge uniformizarea culturală pe care am moştenit-o astăzi. Ca o oglindire a situaţiei politice şi economice a ţării, anii aceia aduc migraţia în masă. Germanii şi evreii din România pleacă unul câte unul dintr-un motiv sau altul. În acest context, aş completa cu exemplul plecării unor muzicieni extraordinari precum Moni Bordeianu, care era şvab după mamă şi cea a lui Nancy Brandes, evreu, cofondator, compozitor şi claviaturist în formaţia Roşu şi Negru. În mod ironic, plecarea i-a pus pe germani şi evrei într-o situaţie avantajoasă în raport cu populaţia majoritară. Lucrarea de faţă abordează un subiect sensibil pentru poporul român, considerat tolerant şi deschis faţă de minorităţi, conform imaginarului colectiv.

Oare acum, în anul 2015, suntem pregătiţi să recunoaştem anumite păcate?